FORMAREA CLERULUI IN BISERICA ORTODOXA*
1. - CONSIDERATII PRELIMINARE
Chiar de la inceputul expunerii noastre, tinem sa subliniem
faptul ca forma, continutul si scopul instructiei si educatiei
clerului crestin sunt in dependenta de misiunea inalta si divina
pe care preotul Bisericii lui Hristos o are de indeplinit. Dupa
exemplul Mantuitorului, aceasta misiune este intreita: de a fi
propovaduitor al Evangheliei (Ioan XVIII, 37), sfintitor al sufletelor
credinciosilor (Ioan, III, 16; VI, 51; XV, 13; Luca XXII, 24;
Marcu XIV, 24) si pastor al acestora (Marcu I, 15; Matei XIV,
24; IV, 17; Luca X, 11; XI, 20). Este vorba aici despre o putere
duhovniceasca avand ca scop final sa continuie opera de mantuire
a credinciosilor si, de aceea, slujirea pe care o indeplineste
ierarhia bisericeasca este de origine divina atat prin instituirea,
cat si prin exercitarea ei. Misiunea ierarhiei are un caracter
de taina, fiind sustinuta continuu de Duhul Sfant. Caci zice
Apostolul neamurilor: "Intr-adevar, orice arhiereu, fiind
luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele ce sunt
catre Dumnezeu". (Evrei, V, 1). Autoritatea ierarhiei bisericesti
si puterea ei duhovniceasca vin de la Dumnezeu ca un har. De
aceea, Apostolul Petru atrage mereu si mereu atentia mai marilor
Bisericii, pentru a sublinia faptul ca aceasta comunitate incredintata
lor spre a o duce pe calea mantuirii, este a lui Dumnezeu si
ca la conducerea ei , de catre El au fost pusi. Dumnezeu este
cel care le-a incredintat-o (Petru, V, 2). Preotul este, de aceea, "omul
lui Dumnezeu" (I Timotei, VI, 11), prin care opera de mantuire,
inceputa de Mantuitorul trebuie sa fie dusa pana la sfarsitul
veacurilor. Pentru aceasta sublima slujire, este trimis preotul
de Mantuitorul in lume (Ioan, XX, 21), pentru ca aceasta viata
sa aiba cat mai multa viata. Preotul este, deci, un "ales" si
un "trimis" al Mantuitorului (II Corinteni, V, 10),
ca reprezentantul legal al Acestuia si, ca atare, el are plenitudinea
puterii de a fi "ispravnicul Tainelor lui Dumnezeu" in
lume (I Corinteni, IV, 1) si, aceasta, potrivit asigurarii exprese
date de Mantuitorul insusi Sfintilor Apostoli: "Carora veti
ierta pacatele, se vor ierta lor si carora le veti tinea, vor
fi tinute" (Ioan, XX, 23).
Dar, ceea ce da preotiei un deosebit nimb, este dupa cum am
amintit, si faptul ca preotul este un organ al Sfantului Duh
cu asistenta caruia el continua in lume, opera inceputa de Iisus
Hristos (Fapte I, 8; Luca, XXIV, 49; Ioan, XIV, 16-18). La pastorirea
comunitatii credinciosilor, sau a Bisericii, preotii sunt pusi
si intariti de Sfantul Duh, potrivit invataturii Sfantului Apostol
Petre care zice: "Luati aminte de voi si de aceasta turma,
intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi ca sa pastoriti
Biserica lui Dumnezeu pe care a castigat-o cu sangele Sau" (Fapte,
XX, 28).
Din cele citate mai sus, rezulta ca, in virtutea misiunii sale
de organ prin care se confirma opera de mantuire a sufletelor
credinciosilor, preotia este incarcata cu o raspundere nespus
de mare.
De aceea, ceea ce situeaza demnitatea preotului pe o treapta
asa de inalta in lume, este faptul ca aceasta indeplineste in
primul rand, o functiune de propovaduitor al Evangheliei , de
liturghisitor si de duhovnic. Aceste functiuni ii creeaza preotului
o stare de intimitate sacrala cu Dumnezeu, a carei sublimitate
nimeni n-a infatisat-o mai impresionant decat sfintii Ioan Gura
de Aur, Grigore Teologul si Efrem Sirul 1.
Pentru acestia, preotul este vasul ales al lui Dumnezeu si organul
prin care El isi revarsa harul si dragostea Sa nesfarsita in
lume, pentru mantuirea sufletelor. Infricosat de participarea
preotului la sacerdotiul Mantuitorului, la preotia nemuritoare
a Acestuia, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: << Desi preotia
se exercita pe pamant, rangul ei face parte din categoria lucrurilor
ceresti >>, fiindca acest rang i-a fost fixat de Duhul
Sfant insusi. Este o maretie fara de seaman pe care Arhiereul
cel Mare, Iisus Hristos si Duhul Sfant i-au incredintat-o ierarhiei
crestine ca s-o exercite aici in lume. Caci cum se poate gandi
altfel despre faptul ca <<fapturi care locuiesc pe pamant
sunt puse la chivernisirea lucrurilor cerului, la exercitarea
unei puteri pe care Dumnezeu n-a dat-o nici ingerilor, nici arhanghelilor...
Legatura despre care vorbeste Evanghelia este o legatura ce incatuseaza
sufletul si se extinde pana la ceruri: tot ce fac preotii aici
jos, Dumnezeu intareste sus; Stapanul confirma sentinta slujitorilor
Sai>> 2.
Sfantul Grigorie Teologul il situeaza pe preotul crestin alaturea
de ingeri; aceasta, din pricina ca preotul preamareste pe Dumnezeu
impreuna cu arhanghelii, atunci cand acesta ia parte la slujirea
preoteasca impreuna cu Hristos, la savarsirea Sfintei Liturghii.
Purtind pe bratul sau Trupul si Sangele Mantuitorului, preotul
se sfinteste pe sine, daca este vrednic; el sfinteste de asemenea
pe aceia carora le da Trupul si Sangele Domnului spre impartasire
3.
De asemenea si Sfantul Efrem Sirul, vorbind despre demnitatea
preoteasca, o numeste <<minunea mantuitoare>> si << mister
infricosat al preotiei, slujba sfanta, sublima, de nepretuit,
cu care Hristos, dupa venirea lui pe Pamant, a binevoit sa invredniceasca
pe nevrednicele Sale fapturi 4. Din aceasta pricina, Sfantul
Parinte roaga pe aceia care poarta grija educatiei clerului (episcopatul) << cu
lacrimi si cu suspine >>, sa faca acest lucru in asa fel
ca acestia << sa pastreze cu sfintenie si cu vrednicie >> tezaurul
preotiei 5.
Tot atat de mareata si sublima este si functiunea pe care preotul
o indeplineste pentru a conduce sufletele credinciosilor la mantuire.
Caci pentru Sfantul Ioan Gura de Aur preotia este mai presus
de regalitate, fiindca raspunderile acesteia din urma sunt supuse
unor schimbari vremelnice, in timp ce activitatea de multe ori
nestiuta, dar sublima si hotaratoare pentru mantuirea sufletelor,
mijlocita de preot, are rezonanta si urmari deosebite. Acest
preot, ca pastor duhovnicesc, are in grija sa sufletele credinciosilor
Mantuitorului, al caror pret este mai mare decat intregul univers.
Caci ce-i va folosi omului daca, pierzindu-si sufletul sau, ar
dobandi in schimb toata lumea? (Matei, XVI, 26). Iata de ce,
la plinirea vremii, preotul va avea sa raspunda de sufletele
incredintate lui si a caror rascumparare a fost platita atat
de scump pe lemnul crucii de Mantuitorul. El va raspunde cu sufletul
sau si de cele care s-au pierdut in negura pacatelor prin neingrijirea
sa 6. Preotul are sa raspunda, deci, de valori pentru care Dumnezeu
insusi a binevoit sa se smereasca pentru a le darui o nestricaciune
si o valoare eterna.
De aceea, slujirea preoteasca pretinde, si aceasta in chip necesar,
o anumita vrednicie sau un impuls interior ce se numeste vocatie
sacerdotala (divinae vocations germen) 7. Este vorba aici de
acea certitudine si impuls interior pe care trebuie sa le simta
tanarul care doreste sa devina preot. Demnitatea preotiei pretinde,
desigur, o chemare si o trimitere din partea Mantuitorului, dar
si o urmare a Acestuia si a Apostolilor. Acest deziderat il accentueaza
Mantuitorul, cand isi alege singur Apostolii (Marcu, III, 13).
El le zice acestora: << Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu
v-am ales pe voi>> (Ioan, XV, 16). Iar in parabola despre
pastorul cel bun si cel rau, El zice: << Amin, amin graiesc
voua, cine nu intra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea,
acela e fur si talhar >> (Ioan, X, 1). Iar usa despre care
e vorba aici este numai El si Biserica Lui (Ioan, V, 6).
La fel si Apostolul Pavel accentueaza mereu si mereu ca el este
un Apostol <<chemat>>, si aceasta nu de oameni si
nici prin oameni, ci prin insusi Dumnezeu-Tatal (Galateni, I,
1; Corinteni, I, 1) si ca nimeni de aceea, sa nu-si ia cinstea
preotiei, ci numai cel chemat de Dumnezeu, ca si Aaron (Evrei,
V, 4).
La inceputul crestinismului, chemarea la apostolat s-a savarsit
nemijlocit de catre Mantuitorul insusi, iar mai tarziu, in locul
acestei chemari, prin Apostoli si pastorii canonici ai Bisericii.
Asa, de exemplu, se stie ca Sfantul Apostol Pavel a asezat in
comunitatile crestine infiintate de el pastori crescuti si formati
in preajma sa (Fapte, XIV, 22), si despre care el zice ca nu
au fost pusi episcopi de Duhul Sfant << ca sa pastoreasca
Biserica Domnului >> (Fapte, XX, 28). In Efes, Apostolul
a asezat pe Timotei (I Timotei, IV, 14; II Timotei, I, 6), iar
in Creta pe Tit. Apostolul nu numai ca ii indeamna sa faca si
ei la fel, ci le da si indicatii cum sa-i formeze, si sa-i educe
pe aceia care vor fi pastorii credinciosilor Mantuitorului, prezentindu-le
in acelasi timp, in cate o epistola, profilul spiritual al episcopului
sau al presbiterului crestin autentic (II Timotei, II, 2; I Tit,
5-9).
De asemenea, Sfintii Parinti accentueaza necesitatea chemarii
la preotie prin Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: << Demnitatea
preotiei este asa de mare, ca este cu adevarat necesara o chemare
din partea lui Dumnezeu, pentru ca numai cei vrednici sa imbrace
aceasta demnitate8. Iar Sfantul Ciprian afirma - dupa cum vom
arata mai departe - ca patrunderea celor nechemati la preotie
este o << sacrilega temeritas >>, din pricina ca
preotul lipsit de vocatia sacerdotala este un batjocoritor al
celor sfinte si nu va scapa de pedeapsa, el si episcopul care
l-a hirotonit fara sa-i fi facut cercetarea vocatiei si a pregatirii
pentru preotie.
Din consideratiile acestea preliminare rezulta cu prisosinta
marea insemnatate pe care o are pentru Biserica educarea celor
ce se pregatesc sa devina slujitori ai altarelor.
2. - FORMAREA CLERULUI SI NECESITATEA ORGANIZARII ACESTUIA SUB
DIRECTA SUPRAVEGHERE A BISERICII
In pedagogie se stie ca scopul educatiei determina si alegerea
mijloacelor cu ajutorul carora se poate realiza acest scop. De
aceea si pentru noi are valabilitate aceasta norma si se pune
problema mijloacelor prin care se poate realiza cultivarea si
educatia preotului Bisericii lui Hristos.
Cu privire la aceasta problema s-au emis, in decursul timpului,
mai multe opinii. Dintre acestea, avem in vedere conceptia Bisericii
Ortodoxe Romane, dupa care, in conformitate cu traditia si canoanele
bisericesti, singura Biserica (episcopatul) are datoria si dreptul
de a organiza si supraveghea educatia slujitorilor sfintelor
ei altare.
Problema cultivarii si a educatiei clerului trebuie sa fie privita
din mai multe puncte de vedere, si anume: a) doctrinar; b) canonic,
c) istoric si d) pedagogic.
a. Temeiuri doctrinare. - Dupa invatatura cuprinsa in Sfanta
Scriptura si Sfanta Traditie. Biserica crestina s-a intemeiat
pe crucea rastignirii lui Hristos, iar in istorie ea a intrat
la coborarea Duhului Sfant, cu scopul de a mijloci celor ce cred
in Hristos harul mantuitor, castigat prin jertfa de pe cruce
si, astfel, sa se prelungeasca in chip tainic, lucrarea mantuitoare
inceputa de acesta pana la sfarsitul veacurilor. Hristos Insusi,
ca singurul temei (I Corinteni III, II) si "cap", conduce
Biserica in aceasta lucrare divina, iar Sfantul Duh, ca "Domnul
de viata facatorul", ii da viata si o insufleteste. In Biserica
a asezat Hrisos tot adevarul mantuitor (Ioan, XVIII, 37), Apostolii
si urmasii acestora, episcopii, devenind, astfel, "martori
ai Adevarului" (Fapte, I, 8). Biserica este, astfel, "stalpul
si temelia Adevarului" ( I. Timotei, III, 15), pe care ea
il are revelat de la Dumnezeu insusi. Acest adevar fiind mai
inainte vestit prin prooroci, patriarhi si drepti ai Vechiului
Testament, a fost descoperit oamenilor in chip desavarsit prin
Iisus Hristos Mantuitorul (Evrei, I, 1-3). Isus Hristos a daruit
lumii, deci, descoperirea dumnezeiasca numai prin Biserica Sa
si a raspandit-o in lume prin Sfintii Apostoli, prin ucenicii
si urmasii acestora: episcopi, presbiteri si diaconi.
Biserica este, deci, singura depozitara a descoperirii dumnezeiesti
si, ca atare, singura autoritate hotaratoare si infailibila in
ceea ce priveste Adevarul descoperit noua de Mantuitorul. Numai
Biserica este chezasia justetii interpretarii si a propovaduirii
acestui adevar in lume, fiindca numai Biserica detine "canonul
adevarului", cum atesta Sf. Irineu. Aceasta, fiindca numai
in Biserica lucreaza Duhul Sfant, pentru pastrarea neintinata
a Adevarului mantuitor.
Noi mai marturisim ca Mantuitorul - ca izvor al intregii ierarhii
si preotii -, a incredintat conducerea vazuta a Bisericii Sale,
cat si datoria si dreptul de a invata adevarul descoperit de
El Sfintilor Apostoli (Luca, X, 16). Caci, apropiindu-se de ei,
Mantuitorul le-a zis: "Da-tu-MI-s-a toata puterea in cer
si pe pamant. Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile,
botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh,
invatandu-le sa pazeasca toate cate am poruncit voua si, iata,
Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului".
(Matei, XXVIII, 18-20). Si in alt loc: "Asa cum M-a trimis
Tatal, asa va trimit si Eu" (Ioan, XX, 21). De aceea, se
poate spune ca Biserica a fost intemeiata si pe trimiterea Apostolilor.
Eternul Pastor, Isus Hristos, a cladit Biserica Sa sfanta prin
aceea ca El a trimis pe Apostoli sa vesteasca Evanghelia in lume.
Deci misiunea aceasta invatatoreasca a trecut de la Hristos la
Apostoli si de la acestia la urmasii lor: la episcopi. Din textele
Sfintelor Evanghelii aflam ca Mantuitorul a dat fiecaruia dintre
Apostoli, prin insuflarea Duhului Sfant, autoritatea duhovniceasca
(sacra potestas) de a exercita puterea magisteriului care priveste
nu numai propovaduirea Adevarului revelat, ci si luarea tuturor
masurilor necesare pastrarii curate si talcuirii acestuia. Asa
se face ca-increzatori in porunca Mantuitorului-Sf. Apostoli
au asezat si ei succesori ai lor, episcopi si presbiteri, pe
care i-au instruit si educat si carora le-au incredintat atat
pastrarea si raspandirea Evangheliei in toata lumea (I Timotei,
IV, 13, 16; VI, 2, 3; II Timotei, 13, 14; III, 10, 14; Tit, 1,
9; Fapte, XIV, 22), cat si obligatia de a supraveghea dreapta
invatatura in Biserica (I Timotei, 3-4, 6; IV, 6-7; VI, 3-4)
pentru a indruma in "invatatura cea sanatoasa" (Tit,
I, 19). Doctrina apostolica precizeaza ca numai episcopii, care
detin "sacra potestas", "summum sacerdotium" si "sacri
ministerii summa", au raspunderea de a aseza pastori duhovnicesti
si propovaduitori ai Evangheliei si de a pastra curata invatatura
crestina pana la a doua venire a lui Mesia (II Timotei IV, 2).9
Puterea aceasta a magisteriului apostolic s-a transmis-prin hirotonie
si succesiunea apostolica-pana astazi si se va transmite la sfarsitul
veacurilor, dupa cuvantul Mantuitorului.
Traditia Bisericii continua intocmai randuiala lasata de Mantuitorul
si de Sfintii Apostoli, caci, potrivit dreptului primit de la
Sfintii Apostoli, numai Biserica, prin ierarhia ei (episcopatul),
are datoria si dreptul de a se ingriji de "chemarea" si "trimiterea" acelora
care au sa propovaduiasca Evanghelia, sa sfinteasca si sa pastoreasca
credinciosii Mantuitorului, fiindca acesteia i-a poruncit sa
pazeasca toate cate a invatat El.
Din cele mai de sus si din alte texte ale Sfintei Scripturi
si ale Sfintei Traditii reiese, in chip neindoielnic, ca grija
pentru educatia clerului, care face parte din ierarhia harica,
ii revine ca o datorie, asadar numai Bisericii, prin ierarhia
sa superioara (episcopatul).
b. Temeiuri canonice. - Punctul de vedere doctrinar cu privire
la factorul care poarta raspunderea si dreptul de a se ingriji
de fomarea si educarea clerului este intarit si de Sfanta Traditie.
Asa, de exemplu, Sfintele Sinoade ecumenice s-au ocupat cu aceasta
problema importanta pentru viata Bisericii si solutia ei justa
a fost intarita prin canoane. Deja canonul al 58-lea Apostolic
face raspunzatori pe episcopi de neglijenta in exercitarea magisteriului
a grijii pentru fomarea si educatia clerului. "Episcopul
care nu poarta grija de cler sau de popor si neinvatandu-i pe
ei buna cinstire de Dumnezeu se afuriseste". (Pida Iion)
La fel prevede si canonul al II-lea al Sinodului al VII-lea ecumenic
ce precizeaza ca cea dintai si cea mai insemnata datorie a episcopatului
este grija de educatia clerului si ca numai ierarhia Bisericii
are datoria si dreptul de a face acest lucru. Aceeasi invatatura
o mai stabilesc si canoanele 12, 26 si 64 formulate de Sinodul
de la Laodiceea; canoanele 78 si 64 ale Sinodului al VI-lea ecumenic;
canonul 2 al Sinodului 1 ecumenic, cat si canonul 18 al Sinodului
din Cartagina.
c. Temeiuri istorice. - De-a lungul veacurilor, Biserica, prin
ierarhia ei superioara (episcopatul), a implinit cu prisosinta
porunca Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, cat si prevederile
canoanelor amintite mai sus, ingrijindu-se cu multa ravna de
formarea si educatia clerului. Spre deosebire de cultele pagane,
crestinismul este o doctrina pe temeiul careia credinciosul se
poate desavarsi si mantui si, care, de aceea, pretinde cunoasterea,
credinta si totala adeziune personala. Aceasta doctrina este
o invatatura (simb in greaca) ce trebuie cunoscuta cat mai temeinic
pentru a se transforma in viata. De aceea, Mantuitorul este numit "invatator,
iar Apostolii si crestinii se numeau " " = discipoli
sau ucenici. Ca religie, invatatura revelata, depozitata in Biserica,
aceasta trebuie sa se ingrijeasca de instructia si educatia acelora
care pastoresc pe credinciosi. Caci nu se concepe crestin, oricat
de simplu ar fi, care sa nu fie instruit cu privire la adevarul
revelat, de care depinde mantuirea sa. Cu atat mai mult se pretinde
acest lucru de la episcopi, preoti si diaconi, purtatorii "chemati'
si " trimisi" ca sa initieze pe altii in doctrina crestina,
slujind, astfel, Biserica10.
Dupa unii autori, Sfintii Apostoli s-ar fi ingrijit, in chip
deosebit, de ucenicii lor, de episcopii si presbiterii pe care
ii asezau in fruntea comunitatilor crestine, pentru ca acestia
sa fie in stare sa propovaduiasca, sa explice si sa apere adevarul
crestin (I Timotei, III, 2; II Timotei, II, 24; I Timotei IV,
13, 16). Ba unii dintre acesti autori merg si mai departe, afirmand
ca Sfintii Apostoli ar fi intemeiat in Roma o "scoala a
stiintelor sacre"11. Hailmariu12 si Schroechk13, referindu-se
la episolele pastorale ale Sfantului Apostol Pavel. Alti autori,
sprijinindu-se pe faptul ca Sfintii Irineu si Eusebiu de Cesareea
vorbesc despre
"
" trag concluzia ca in sec. I ar fi existat o scoala teologica
condusa de Sfantul Ioan, Sfantul Policarp si Sfantul Irineu14.
Desigur ca toate afirmatiile acestea sunt intemeiate doar pe traditie
si pe simple presupuneri si au o valoare doar prin aceea ca intaresc
convingerea ca Sfintii Apostoli au fost preocupati, dupa exemplul
Mantuitorului, de educatia ucenicilor lor, pe care sa-i aseze apoi
ca pastori ai comunitatilor crestine, ce incepusera a se inmulti15.
Din izvoare demne de credinta, insa, stim ca, incepand cu Socrate,
pana in secolul al III-lea d.Hr., era obiceiul ca filozofii sa
instruiasca un cerc de ucenici si acest lucru se intampla fie
pe strada, fie in locuri publice, in anumite incaperi16. Astfel,
este posibil ca si Sfintii Apostoli si ucenicii acestora sa fi
procedat la fel. Acest lucru se stie, de altfel, din "Stromateis" I,
II si din faptul ca Sfantul Iustin, Aristide si Quadratus au
tinut cursuri teologice17. Din aceste dovezi, se poate trage
concluzia ca, dupa perioada apostolica, a harismelor si a didascalilor,
(sec. al II-lea), mijlocul de pregatire a clerului crestin nu
era instructia scolara sistematica, ci ucenicia, sau trairea
si slujirea pe langa un episcop sau vestit scriitor bisericesc.
Dar in fata ereziilor si a atacurilor inversunate ale acestora
impotriva Bisericii crestine, cat si ale filozofilor pagani,
apologetii si ierarhia bisericeasca s-au vazut siliti sa organizeze
scoli in care sa poata fi instruiti atat credinciosii, care doreau
sa se pregateasca pentru primirea Tainei Sfantului Botez, cat
si aceia care simteau chemarea sa devina slujitori ai altarelor
Bisericii. Asa s-au nascut, in sec. II, vestitele scoli catehetice
din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Edessa, Roma, etc. Acestea
s-au transformat, intr-un timp destul de scurt, din simple scoli
elementare, pentru cei ce doreau sa primeasca Botezul crestin,
in institute si centre de inalta cultura teologica, devenind,
totodata, si admirabile institute de educatie si pentru aceia
care doreau sa devina slujitori ai Bisericii sau conducatori
duhovnicesti ai comunitatilor crestine, asadar, ierarhi, presbiteri
si diaconi.
Dupa temeinicile dovezi pe care le posedam astazi cu privire
la caracterul si organizarea acestor scoli catehice, putem afirma
cu certitudine ca ele erau scoli bisericesti, asadar institute
de instructie si educatie religioasa, conduse de clerici sub
jurisdictia Bisericii18. Scolile catehice au fost, in vremea
lor, adevarate pepiniere in care se pregateau pastorii Bisericilor
crestine din primele veacuri19. Caci, desi ele nu erau institute
organizate exclusiv pentru educatia clerului, totusi, din aceste
scoli s-au recrutat mari arhierei, presbiteri si clerici merituosi.
Important pentru noi este faptul ca toate aceste scoli erau sub
jurisdictia Bisericii20.
Aceasta forma de pregatire a clericilor, in preajma unor episcopi
si in scolile catehetice, s-au continuat si in secolele urmatoare,
pana in sec. al VII-lea, clericii fiind pregatiti in scolile
manastiresti21 si in alte scoli teologice, intemeiate fie de
imparatii bizantini, fie de patriarhi, ori de catre marii ierarhi
ai Bisericii. Toate aceste scoli erau sub jurisdictia si conducerea
ierarhiei bisericesti, deci a Bisericii. De altfel, istoricii
eruditi ai Bisericii si ai pedagogiei sunt de acord ca, pana
in sec. al XVII-lea, atat in Rasarit cat si in Apus, Biserica
crestina a fost ctitoria nu numai a scolilor teologice, cat si
a celor de toate gradele, pana la universitati. Toti acestia
subliniaza, in chip deosebit, faptul ca, pana in acest veac,
jurisdictia de fapt si de drept asupra scolilor teologice o detinea
Biserica, prin episcopat, ca organ suprem al puterii bisericesti.
In scolile catehetice, episcopul locului exercita intreaga jurisdictie
dogmatica si canonica, precum si pedagogica, el fiind uneori
chiar conducatorul scolii. Episcopul supraveghea indeaproape
intreaga activitate a scolii, fapt ce reiese din conflictul ivit
intre Origen si episcopul Demetrios. De asemenea, pe baza drepturilor
sale, episcopul Rabulas a luat masuri energice, aruncand anatema
asupra lui Teodor de Mopsuestia si a desfiintat chiar scoala
din Antiohia (a.431), cand acesta s-a facut aparatoarea unor
invataturi eretice22. La fel si mitropolitii din Nisibi (sec.
V-VI) exercitau jurisdictia asupra cunoscutei scoli teologice
din acest oras. Statutele acestei scoli ne informeaza ca scoala,
fiind tulburata de certuri interne, mitropolitii Hoseas, Pavel,
Simion si Achadabue au intervenit si au restabilit pacea23. De
asemenea, ni se mai relateaza ca toti profesorii acestor scoli
erau clerici24.
Patriarhii si ierarhii Bisericii Ortodoxe organizeaza scoli
teologice in eparhiile lor, intretin internate pentru studentii
saraci care doreau sa devina clerici si emit ordonante cu privire
la programa analitica a scolii Bisericii, fie ele scoli (academii)
ecumenice, facultati de teologie in cadrul Universitatii imperiale,
sau institutii de eruditie teologica. Autoritatea Patriarhului
din Constantinopol se exercita atat de mult, incat, la un moment
dat, cand atmosfera si directia teologica din Universitatea imperiala
nu mai corespundea Ortodoxiei, el desprinse Facultatea de teologie
de aceasta Universitate, organizand (a. 1100) un institut teologic
aparte25.
Am mai putea cita ca exemple scolile ecumenice (sec. VI), scolile
lui Maximos Holobulos (a. 1261) si scolile manastiresti, ce se
gaseau sub jurisdictia Bisericii, care le organiza si le supravehea
dupa traditia, canoanele si randuiala apostolica.
In situatia aceasta se gaseau toate scolile teologice pentru
formarea clerului, infiintate de Biserica pana in sec. IX, in
diferitele tai ortodoxe. In Rusia, de pilda, Sfantul Sinod supraveghea
si conducea scolile teologice printr-un comitet pentru invatamantul
religios. Episcopul eparhiot era si primul supraveghetor al scolilor
pentru pregatirea clerului din eparhia sa, cu obligatia de a
raporta anual despre situatia acestora, Sfantului Sinod26.
Pe aceleasi principii doctrinare si canonice, au fost organizate
si primele seminarii teologice ale Bisericii Ortodoxe Romane.
Regulamentul seminariilor din anul 1843 prevedea, in spritul
acestor principii, ca aceste scoli teologice se afla sub jurisdictia
mitropolitului si episcopilor eparhioti si "erau conduse
de un Comitet ingrijitoriu al invataturilor preotesti",
care avea sa se ocupe de pregatirea clerului de mir si a celui
din manastiri. Aceasta a fost situatia canonica si jurisdictionala
a scolilor pentru pregatirea clerului in Biserica Ortodoxa Romana
pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Dar, datorita
diferitelor influente, statul burghez a legiferat monopolul si
asupra invatamantului teologic. Sub pretextul incompatibilitatii
invatamantului teologic sub jurisdictia Bisericii intr-un stat
modern, statul liberal-burghez nu si-a insusit, cum era si firesc,
numai dreptul de control asupra scolilor pentru pregatirea clerului,
ci a pus aceste scoli si sub jurisdictia lui absoluta.Astfel,
prin legile privitoare la organizarea invatamantului din anii
1859, 1864 si 1893, seminariile teologice din Romania devin scoli
secundare de stat, fiind scoase de sub controlul Bisericii, iar
Regulamentul Legii clerului si seminariilor din anul 1914-care
a fost in vigoare pana in anul 1948-precizeaza ca seminariile
si Facultatile de Teologie trec sub jurisdictia absoluta a statului,
care le organizeaza si le conduce prin organele sale27. Facultatile
de Teologie au fost, astfel, incadrate organic in Universitate
si le conduceau dupa acelasi regim ca si celelalte Facultati.
Invatamantul teologic a fost, asadar, prin aceste legiuiri ale
statului burghez-liberal, complet secularizat si urmarile acestei
secularizari n-au incetat sa se arate.
Scolile teologice trebuie sa fie institute de invatamant si
educatie religioasa. Ca institute ale Bisericii, ele au sa se
ocupe cu studiul teologiei, asadar cu studiul ce trateaza despre
Dumnezeu si lucrurile divine si aceasta pe temeiul revelatiei.
De aceea, teologia este "stiinta credintei" intr-un
dublu sens: a) ea are ca obiect de cercetare credinta , in sens
obiectiv, asadar continutul credintei sau suma adevarurilor revelate;
b) ea se mai ocupa cu credinta in sens subiectiv, ca o conditie
esentiala din partea celui care se ocupa cu studiul teologiei,
cu adevarul revelat, ce pretinde adeziunea aceluia care-l cunoaste,
pentru a fi transformat in viata si existenta. Pentru aceasta,
ne este necesara "lumina credintei" (Efeseni, 1, 18;
Corinteni, II, 6-16), care sa ne lumineze gandurile. Din aceasta
pricina, teolog nu poate fi decat un om al credintei. Teologia
depinde de credinta si ea trebuie sa stea in slujba credintei,
iar credinta depinde de Biserica, fiindca aceasta este depozitara
credintei. De aceea, teologia trebuie sa fie o "teologie
bisericeasca", o teologie ortodoxa. Ceea ce este dat pozitiv
in revelatia crestina a fost daruit de Mantuitorul Bisericii
Sale, ca aceasta sa fie pazitoarea si invatatoarea adevarului
revelat. Bisericii i-a incredintat Mantuitorul intregul adevar
revelat si intregul har mantuitor, pentru a fi mijlocitor crestinitatii,
pana la sfarsitul veacurilor. Asadar, in timp ce Sfanta Scriptura
si Sfanta Predanie cuprind tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu,
Biserica propovaduieste tot ceea ce avem sa credem pentru a ne
putea mantui.
Intrucat credinta revelata apartine Bisericii, care o interpreteaza
intr-un chip infailibil, avand asistenta Sfantului Duh, teologul
primeste - dupa regula credintei ortodoxe -"doctrina fidei" din
mana Bisericii. Adevarul de credinta ii este dat atat teologului,
cat si credinciosilor, nu numai prin revelatie, ci si prin Biserica,
ea fiind singura mijlocitoare autentica a revelatiei divine.
Biserica este, din acest motiv, pentru teolog si credinciosi
- alaturi de autoritatea divina - cea mai inalta autoritate,
ea fiind "stalpul si temelia adevarului" ( I Timotei
III, 15). Din acest punct de vedere, atat teologii, cat si toti
credinciosii trebuie sa se supuna autoritatii Bisericii, sa adere
la ceea ce invata Biserica. Desigur, nu este vorba aici despre
o aderare oarba, ci despre un act spiritual pentru care adevarul
divin revelat se insereaza in universul intelectual al celui
care il accepta printr-o cunoastere luminata de credinta.
Iata de ce, teologia trebuie sa fie o teologie bisericeasca
fiindca fara Biserica nu exista adevaruri revelate si fara adevaruri
revelate nu poate exista o teologie crestina.
De aici, concluzia justa ca teologia se afla sub conducerea
si supravegherea ierarhiei superioare bisericesti. In acest sens,
Biserica a cultivat in toate timpurile teologia, fiindca, datorita
acesteia, adevarul revelat a fost lamurit, adancit, aparat si,
astfel, pastrat curat in decursul veacurilor. Dar si pentru faptul
ca, datorita teologiei, Biserica si-a pregatit si format slujitorii
altarelor ei.
d. Temeiuri pedagogice. - Studiul teologiei este o indeletnicire
pe care o poate profesa orice crestin, dar misiunea preoteasca
este strans legata de studiul teologiei. Caci - dupa cum am aratat
si tinem sa subliniem inca o data - raspunderea preotiei este
nespus de mare. Ierarhia este talmacitoarea invataturii Mantuitorului,
cu misiunea de a o propovadui credinciosilor Bisericii Lui. Si
daca demnitatea preoteasca a fost socotita in toate timpurile
a fi importanta, demnitatea preotiei Noului Testament este nespus
de inalta. Caci puterea data acesteia, de a savarsi Sfanta Euharistie
si de a lega si de a dezlega pacatele credinciosilor, depaseste
orice intelegere a acestora, fiindca, pe pamant, nu se afla nimic
asemanator. Asa dupa cum, dupa invierea Sa din morti, Mantuitorul
i-a trimis pe Apostolii Sai in lume sa propovaduiasca Evanghelia
iubirii, tot asemenea sunt trimisi si astazi cu aceeasi putere
preotii pentru a "desavarsi pe crestini, pentru a exercita
slujirea si a edifica Trupul lui Hristos" (Efeseni, IV,
12). Preotii Bisericii crestine trebuie sa indeplineasca o slujire
neasemuit de importanta si care pretinde - din aceasta cauza
- o pregatire cat mai temeinica si o raspundere religioasa-morala
uriasa. Caci acestia trebuie sa fie "lumina luminii" si "sarea
pamantului" (Matei, V, 13-16), propovaduitorii Evangheliei
si administratorii harului, pastorii turmei lui Hristos (Matei,
XXVIII, 18-19) si sfintitorii acesteia (Luca, XXII, 19; I Corinteni
XI, 24), colaboratorii lui Dumnzeu pe pamant (I Corinteni, III,
9), administratorii infricosatoarelor Lui Taine (I Corinteni
IV, 1) si trimisii prin care Dumnezeu vorbeste astazi credinciosilor.
Cu un cuvant, preotii sunt pusi sa administreze valori eterne,
spre edificarea credinciosilor incredintati lor de Biserica.
Acesta este motivul pentru care Parintii Bisericii au slavit
preotia ca pe cea mai sublima slujire aici pe pamant. Si tot
aceasta este cauza care a determinat pe unii dintre marii teologi
sa fuga din fata preotiei si aceasta fiindca erau constienti
de infricosata ei raspundere.
Revelatia divina si Sfintii Parinti in opera lor - si mai ales
cu viata lor - descriu nespus de clar care trebuie sa fie profilul
religios-moral al preotului crestin (Ioan, XV, 19; XVIII, 23),
pentru a deveni ceea ce trebuie sa fie; o lumina ce calauzeste
spre Hristos. Sau, cum se exprima Sfantul Ioan Gura de Aur: "Demnitatea
preoteasca este asa de inalta, ca este cu adevarat necesara o
chemare din partea lui Dumnezeu, pentru ca numai cei demni sa
imbrace aceasta demnitate". Iata de ce Biserica a considerat
patrunderea unor nechemati in preotie ca pe o "sacrilega
temeritas".
Pentru a nu se intampla acest lucru, Sfintii Apostoli si Sfintii
Parinti, adunati in sinoade apostolice si ecumenice, au obligat
episcopatul, caruia ii apartine de drept divin si in virtutea
succesiunii apostolice "potestas magisterii" sa fie
cu cea mai mare grija in ceea ce priveste pregatirea si educatia
sacerdotala a slujitorilor sfintelor altare ale Bisericii lui
Hristos. In sensul ca, in pedagogia divina, hotaratoare este
chemarea la preotie. Este aceasta eterna hotarare a Providentei
divine, prin care anumite persoane sunt alese de a sluji preotia
si de a implini cu credinciosie si sfintenie marile indatoriri
ale acesteia in lume.
De aceea, pe temeiul acestei chemari, Sfintii Parinti accentueaza
marea importanta pe care o are, in educatia preotului, "vocatia",
deoarece preotia nu este o indeletnicire ca oricare alta, randuita
de oameni, pentru treburile lor trecatoare, ci ea este o misiune
cereasca, o slujire a Eternului Logos si, ca atare, a vietii
intru nestricaciune, a vietii celei vesnice; ea este o slujire,
prin care sufletele, nascute din nou prin Taina Sfantului Botez,
trebuie sa-si pastreze neintinata de pacat "imbracarea cu
Hristos" (Galateni, III, 26-27) si, astfel, sa se mantuiasca.
Iata de ce vocatia are o importanta atat de mare in pregatirea
pentru preotie. Caci prin vocatie se intelege aici nu numai indreptarea
cuiva spre o alegere dumnezeiasca si o staruitoare chemare, ce
pare ca vine din adancurile fiintei, care-l cheama pe ucenic
sa-si realizeze in aceasta misiune a preotiei tot sensul existentei
sale. In pedagogie, se face o distinctie importanta intre o profesiune "exterioara" pe
care o alege cineva si alta interioara pe care trebuie s-o aiba
cineva ca o vocatie, ca o chemare din adancuri, ca o misiune.
Desigur ca vocatia nu este opera unui destin orb si nimeni nu
se naste ca "om de vocatie", desi recunoastem ca ereditatea
- planul cromozomial - are si ea un cuvant de spus aici. Dar
innascuta este numai o anumita bogatie de predispozitii psihice,
ce constituie o anumita structura psihica. Pentru ca cineva sa
devina "om de vocatie" mai este necesar ca aceste predispozitii
(ca posibilitati), inscrise in planul cromozomial, sa fie cultivate
atat prin trudnicia celui care le poseda, cat si prin influenta
educativa favorabila a mediului familial, scolar si social.
In tot cazul, intre simplul profesionist si omul de vocatie
sunt mari deosebiri. Fiindca din experienta vietii se vadeste
faptul important ca munca profesionistului trebuie sa fie sustinuta
mereu prin interese externe, deoarece acesta munceste calculandu-si
castigul si, de aceea, de multe ori, el simte greul ocupatiei
sale, ce poate deveni uneori un adevarat chin. Dimpotriva, munca
omului de vocatie se sustine printr-o raspundere inalta, ce-si
are originea in acea chemare din adancuri, despre care vorbeam
mai sus si, de aceea, ea are un spor infinit.
A avea vocatie inseamna a fi ars de dogoarea marii pasiuni in
a realiza in lume, intr-un chip cat mai desavarsit, ideea misiunii
pe care omul o slujeste. Intrebat de Pilat cine este, Mantuitorul
si-a definit clar misiunea Sa in lume, zicand: "Eu, spre
aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa
marturisesc adevarul" (Ioan, XVIII, 37). Si El a implinit
aceasta misiune, miscat de o iubire nemarginita, pana cand, rastignit
pe cruce, a strigat: "Parinte, in mainile Tale dau duhul
Meu!" (Luca, XVIII, 46).
Dupa acest exemplu al Mantuitorului si preotul crestin trebuie
sa fie un"preot de vocatie". Lucrul acesta este subliniat
clar de Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Sfantul Apostol
Pavel stabileste, in aceasta privinta, principalul: "Si
nimeni nu-si ia siesi cinstea acesteia, ci el trebuie sa fie
chemat ca Aaron". (Evrei, V, 4) si da ca exemplu pe Etenul
Arhiereu insusi: "Asa si Hristos nu si-a luat arhieria prin
puterea Sa proprie, ci I s-a dat Lui de catre Cel care a grait
catre El: Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut" (Evrei,
V, 5), precum se zice si in alt loc:"Tu esti preot in veac
dupa randuiala lui Melchisedec" (Ibid., V, 6). Apoi Mantuitorul
si-a ales pe ucenicii Sai, pe care i-a chemat sa-L urmeze, spre
a savarsi aceasta lucrare a iubirii evanghelice si a propovadui
adevarul revelat in lume. De aceea, El le si zice: "Nu voi
M-ati ales, ci Eu v-am ales pe voi" (Ioan, XV, 16). De asemenea,
si Apostolul Pavel accentueaza faptul ca este un apostol chemat
si acesta nu prin oameni, ci prin "Hristos si Dumnezeu-Tatal" (Galateni,
I, 1; I Corinteni, I, 1).
Daca Sfintii Apostoli au fost "chemati" la propovaduire
intr-un chip nemijlocit, de insusi Mantuitorul, dupa inaltare,
in locul acestei chemari directe a fost asezata, de colegiul
Sfintilor Apostoli, chemarea prin Apostoli si prin urmasii acestora,
care sunt episcopii. Asa procedeaza Sfantul Apostol Pavel, care
cheama si aseaza in comunitatile crestine infiintate de catre
el, episcopi si presbiteri (Fapte, XX, 17). El a asezat in Efes
pe Timotei, ca episcop (I Timotei, IV, 14; II Timotei, I, 6),
iar in Creta pe Tit, cu porunca data ca si acestia, la randul
lor sa cheme la episcopat, preotie si diaconie, barbati alesi
(II Timotei, II, IV, 2; Tit, I, V), care sa fie capabili de predica
cuvantul lui Dumnezeu (II Timotei, IV, 2) si de a pregati si
pe altii sa faca acest lucru (II Timotei, II, 2). Ideea unei
chemari la preotie prin organele Bisericii este exprimata aici
nespus de clar28.
Sfintii Parinti si scriitori bisericesti accentueaza si ei necesitatea
vocatiei, ca o chemare divina la preotie. Am aratat mai sus care
este conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur si a Sfantului Efrem
Sirul cu privire la aceasta chestiune. Iar Sfantul Ciprian ii
scrie lui Cornelius: "Acela care ar cuteza sa creada ca
cineva ar putea deveni preot fara judecata lui Dumnezeu, ar face
dovada unei indrazneli talharesti si al unui suflet corupt. Aceasta,
fiindca insusi Domnul zice ca nici cel mai neinsemnat lucru nu
se intampla fara voia Tatalui Sau. Atunci cum poate crede cineva
ca ceea ce e mai important si mai inalt se poate intampla in
Biserica fara stiinta si ajutorul lui Dumnezeu si ca preotul
poate fi sfintit fara voia acestuia?"29.
Aceasta este invatatura Bisericii cu privire la vocatia preoteasca.
In aceasta consta toata plenitutdinea preotiei fata de lume si
fata de indrazneala celui care ar pasi pe treapta preotiei fara
ca sa simta chemarea la aceasta. Din aceste pricini, Biserica
a si fixat anumite criterii dupa care se poate recunoaste vocatia
preoteasca, si anume, prin glasul Sfantului Apostol Pavel, care
cere candidatului la preotie o serie intreaga de insusiri (I
Timotei, III, 2-10; Tit, I, 7-9). De aceea, Apostolul ii si pune
lui Timotei la inima, zicand: "Nu pune prea degraba mainile
pe nimeni". La fel si Marturisirea Ortodoxa scrie: "Deci
cu acest hirotonit si clironomie, ce nu s-a intrerupt niciodata,
au puterea de a invata dogmele cele mantuitoare, aceia care sunt
trimisi spre acest lucru. Iar cei care nu s-au trimis, nici s-au
ales pentru aceasta, nu trebuie sa fie deloc intrebuintati ,
dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel: "caci cum vor predica,
daca nu se vor trimite". Asadar, adevaratul pastor de suflete
intra numai prin "poarta chemarii si a trimiterii" in "staulul" turmei
sale.
Providenta divina vegheaza, astfel, asupra Bisericii si asupra
administrarii Sfintei Taine a Preotiei (Efeseni, IV, 11; Romani,
XII, 4-8). Natural ca si aici Providenta divina lucreaza dupa
intelepciunea ei ascunsa, prin intrebuintarea unor multiple mijloace
spre realizarea scopurilor ei, folosindu-se mai ales de ierarhia
sfintita a episcopatului Bisericii, care, singura, are datoria
si dreptul de a face chemarea si trimiterea canonica la preotie.
Fara indoiala ca aceasta are loc si in urma unei hotarari a Proniei
divine.
Din aceste motive, o mare raspundere apasa pe umerii ierarhiei
superioare bisericesti , cat si pe constiinta acelora care se
pregatesc sa devina preoti. De aceea, afirma Sfantul Ciprian
ca a intra in preotie fara de vocatie , fara a fi chemat si pregatit
la aceasta, insemneaza o "sacrilegia temeritas".
Pentru a nu da ocazie unui asemenea sacrilegiu si pentru a implini
sfatul Apostolilor de la I Timotei , V, 22. Biserica trebuie
sa se ingrijeasca singura de educatia si formarea slujitorilor
altarelor ei. Iata inca un motiv ce pledeaza pentru pregatirea
candidatilor la preotie numai in scoli si institute de invatamant
puse sub directa jurisdictie si supraveghera Bisericii si care
sa fie astfel organizata, incat sa faca imposibil acel "sacrilega
temeritas", despre care vorbeste Sfantul Ciprian.
In vederea realizarii acestui scop, scolile teologice trebuie
sa aiba o menire dubla: a) ele trebuie sa fie scoli de invatamant
teologic si b) institutii de educatie sacerdotala bisericeasca.
Ca scoli de invatamant teologic, ele trebuie sa mijloceasca viitorilor
preoti o invatatura teologica cat mai temeinica. Invatatura teologica
temeinica este o virtute pentru preotie30. Mantuitorul le aminteste
Apostolilor Sai, de mai multe ori, zicandu-le: "Voi sunteti
lumina lumii si invatati popoarele" (Ioan, VIII, 12; Matei,
XXVIII, 19). De asemenea, si Sfintii Parinti si Sfintele Sinoade,
cat si marii teologi ai Bisericii Ortodoxe, au pretuit mult de
tot invatatura ca pe o virtute a slujitorilor altarelor lui Hristos,
incat au considerat-o a opta virtute, sau taina a ierarhiei bisericesti.
Invatatura teologica si evlavia sunt cei doi ochi ai aceluia
care voieste sa devina preot. Caci vocatia preoteasca nu exclude,
ci, dimpotriva, impune o pregatire cat mai staruitoare pentru
a putea sluji aici, pe pamant preotia netrecatoare a Marelui
Preot Hristos.. Propovaduirea Evangheliei, administrarea Sfintelor
Taine si conducerea duhovniceasca a credinciosilor Mantuitorului
sunt marile teme ale slujirii preotesti, a caror solutionare
pretinde de la preot invatatura teologica-asadar cunoasterea
temeinica a Cuvantului lui Dumnezeu si a intelepciunii crestine,
care nu se poate cuprinde decat in scoli teologice, ce-si trag
seva vietii din viata Bisericii.
Desigur ca in acest veac al stiintei, in care aceasta a facut
progrese uriase, preotul trebuie sa fie si el un om cult, in
sensul ca trebuie sa cunoasca marile teme cu care se confrunta
omenirea, rezultatele la care se ajunge prin aceasta, spre binele
omenirii. De altfel, Biserica a pretins de la preot in toate
timpurile sa aiba o temeinica pregatire teologica, dar si culturala,
pentru a putea fi de folos credinciosilor ei. In necrologul tinut
la moartea prietentului sau Vasile, Sfantul Grigorie de Nazianz
preamareste cultura laica si marturiseste ca n-a dispretuit decat
parutele stiinte si superstitiile, care "duc la erori si
la prapastia pierzarii, dar ca a indragit stiinta ce descopera
adevarul cu privire la lucrurile din lume". Din acest motiv,
zice Sfantul Parinte, "preotii si slujbasii statului, lipsiti
de cultura, sunt o rusine". O obiectiune ce se pare ca circula
si astazi si circula si pe timpul Sfintilor Parinti este aceea
ca Apostolii au fost oameni simpli, neinvatati in ale teologiei.
La aceasta obiectiune, Sfantul Grigore raspunde ca intr-un singur
caz nu pretinde de la preot sa aiba o cultura temeinica, si anume, "atunci
cand acesta face dovada sfinteniei si a puterii de a face minuni
pe care au dovedit-o Apostolii. Aflati in preajma Divinului Invatator,
Sfintii Apostoli au devenit teologi de seama, incat teologia
noastra fata de aceea a unui Ioan sau Petru este o simpla baiguiala.
De aceea, scolile teologice nu trebuie sa fie numai simple institute
de invatamant teologic, pepiniere de teologi invatati si destoinici
interpreti ai textelor biblice si ai speculatiilor dogmatice,
carora sa le fie indiferenta conformarea vietii lor cu doctrina
pe care o reprezinta, ci ele au menirea sa fie, mai ales, institute
de educatie sacerdotala, in care sa se cultive vocatia subiectiva
a viitorilor preoti, evlavia ortodoxa, intelegerea duhovniceasca
a vietii religioase si ravna acestora pentru inalta demnitate
a misiunii preotesti, fiindca preotia presupune intai chemare
si totala convertire si, numai dupa aceea, pregatire temeinica
teologica si hirotonia. Caci hotarator in educatia viitorilor
preoti ramane mereu climatul duhovnicesc in care acestia se pregatesc,
experiind, clipa de clipa si zi de zi, entuziasmul sfant pentru
preotie si constiinta covarsitoarelor greutati si raspunderi
de care este incarcata aceasta. Cu un cuvant, scolile teologice
organizate pe temeiul pedagogiei crestine trebuie, ca prin ajutorul
mijloacelor duhovnicesti pe care le au la dispozitie din partea
Bisericii, sa cultive vocatia sacerdotala si sa formeze, sa educe
un preot autentic, care slujeste lui Hristos, slujind oamenilor
in lume, ca si "cand ar sta in mijlocul celor ingeresti",
cum se exprima Sfantul Iona Gura de Aur. Desavarsirea vocatiei
sacerdotale-duhovnicesti este semnul preotului autentic. De aceea,
Sfana Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament este
plina de locuri in care se spune ca semnele distincitve sunt
desavarsirea vocatiei sacerdotale si sfintenia vietii sacerdotului,
caci preotia este o minune a harului divin si, de aceea, preotul
trebuie sa devina prin viata lui o minune a sfinteniei.
Acesta este idealul pedagogiei sacerdotale pe care-l poate realiza
numai prin o institutie de invatamant ce mijloceste viitorilor
preoti o cultura teologica cat mai temeinica si care modeleaza
sufletele acestora de asa maniera incat, intr-o atmosfera bisericeasca,
sa-l deprinda ca, pe urmele Mareului Preot Hristos, sa-si realizeze
aevea preotia. Asadar, preoti capabili de a vorbi, de a canta
despre aceasta sfintenie, de a se lupta si de a munci pentru
aceasta in chip maret, biruitor si durabil si, mai ales, de a
o sustine prin viata lor spre slujirea credinciosilor. Numai
astfel de preoti vor reusi sa fie propovaduitori ai Cuvantului
lui Dumnezeu, sfintitori ai credinciosilor si conducatori duhovnicesti
ai acestora.
CONCLUZII
In concluzie, se pune in scolile pentru pregatirea clerului
ortodox problema mijloacelor pedagogice cu ajutorul carora sa
se poata forma si educa chipul unui asemenea preot. Care sunt
acestea? Instructia si educatia acelora care se pregatesc sa
devina slujitori ai altarelor Bisericii Ortodoxe sa fie, desi,
astfel organizata, incat sa creeze in jurul acestora o ambianta
de omenie, noblete sufleteasca, distinctie spirituala si o completa
imbisericire a vietii scolare. Sa se puna mare pret pe langa
studiul cat mai temeinic al teologiei, mai ales pe exercitiile
duhovnicesti, imbinandu-se studiul cu rugaciunea, institutul
cu Biserica. De mare insemnatate in opera de educatie a preotului
este legatura intima dintre profesori-preoti si elevii si studentii
teologi, o legatura ce constituie un fel de confrerie duhovniceasca
sub indrumarea episcopului. Caci marele mister al educatiei,
in genere, dar, mai ales, al celei sacerdotale, ramane mereu
influenta educatorilor autentici; a unor profesori temeinic pregatiti,
cu multa experienta pedagogica, cu inima buna, arsa de dogoarea
entuziasmului sfant de a forma si educa pe aceia care se pregatesc
sa slujeasca celei mai sublime misiuni si celei mai inalte dregatorii
pe care credinciosul o poate exercita; aceea de preot al Bisericii
lui Hristos.
Asemenea consideratii, ce-si au originea in invatatura, traditia
si in canoanele Bisericii Ortodoxe o determina pe aceasta sa
organizeze institutii proprii de invatamant teologic.
Important este faptul ca profesorii acestor institute de invatamant
teologic si de educatie a clerului ortodox sa fie recrutati dupa
canoanele, randuielile si traditia Bisericii Ortodoxe si dupa
principiile pedagogice crestine. Acestia sa fie pregatiti in
institutii de invatamant si educatie ale Bisericii Ortodoxe,
dar, mai ales, acestia sa fie ei insisi clerici.
Elevii si studentii acestor institutii de invatamant sa fie
recrutati cu respectul invataturii Bisericii despre "vocatia
obiectiva" si cu recomandarea Chiriarhului care-i va hirotoni.
Chiriarhii au - dupa cum am aratat - obligatia canonica sa tina
o legatura continua in tot timpul studiilor cu elevii si studentii
lor recomandati seminariilor si institutelor teologice universitare.
Programa analitica a scolilor teologice de toate gradele sa fie
elaborata de catre Sfantul Sinod al Bisericii, tinandu-se cont
de traditia Bisericii Ortodoxe, de progresele teologiei, de progresele
stiintelor profane, cat si de necesitatile duhovnicesti ale vietii
sociale contemporane in care ei vor sluji pe credinciosii lor.
Elevilor si studentilor teologi sa li se mijloceasca prin aceasta
programa analitica o temeinica cultura teologica, umanista. Dar
sa se accentueze mai ales grija pentru educatia sacerdotala a
acestora: sa se cultive vocatia exprimata prin dragostea netarmurita
fata de Hristos, fata de Biserica Lui, cat si nazuinta fierbinte
de a realiza, prin preotie, inaltele comandamente ale Evangheliei
printre credinciosi. Pentru acestea, trebuie sa se retina, desigur,
faptul ca forma de viata a preotului nu este numai de natura
religioasa, ci si sociala, el fiind si cetateanul unui anumit
stat. Pentru aceasta, subliniem faptul ca scolile pentru formarea
clerului ortodox trebuie sa dispuna de profesori-preoti si duhovnici
selectionati cu multa atentie, inzestrati cu multa experienta
duhovniceasca, sustinuta de o adanca cunoastere a vietii sufletesti,
de invatatura teologica, maiestrie pedagogica si, mai ales, ravna
sacerdotala.
Este necesar ca in procesul de educatie a preotilor actuali
sa colaboreze in scolile teologice o elita de profesori-preoti
cu conducerea Bisericii (Sfantul Sinod). In aceasta colaborare,
Biserica sa fie factorul hotarator, din pricina ca tanarul teolog
trebuie sa creasca duhovniceste intr-o comunitate religioasa
pentru a carei slujire el se pregateste si aceasta nu se poate
intampla decat intr-o scoala teologica, ce-si trage seva din
viata Bisericii: o scoala in care acesta invata sa creada cu
Biserica, sa se roage cu Biserica, sa traiasca, sa gandeasca
si sa-si simta toata viata si existenta intr-o sacrala legatura
cu Biserica si cu neamul sau.
Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca,
"Mitropolia Olteniei", nr. 1-2/1976, pag. 20-36.
* Referat sustinut de autor in fata profesorilor de la seminariile
teologice, la cursul de perfectionare didactica-metodica, 1-26
iulie 1975.
1. Vezi: Prof. S Cindea, Sensul preotiei la Sf. Parinti, in <<Studii
teologice>>, martie-iunie 1950; Pr. Prof. I. Coman, Chipul
preotului dupa Sf. Parinti, in <<Studii teologice>>,
seria a II-a, an VIII, 1956, nr. 3-4.
2. Despre preotie, cartea a III-a, cap. IV.
3. Despre fuga, cap. 73.
4. Despre vrednicia preotiei.
5. Idem.
6. Despre preotie, cartea a II-a, cap. II.
7. Vezi: A. Mulders, La vocation au sacerdoce, Brugge, 1925;
Fr. Maugnier, Petit manuel theologique et pratique de la vocation,
Paris, 1928.
8. A se vedea: Despre preotie, cartea a III-a si cap.2 din cartea
a IV-a.
9. Vezi: Sf. Ignatiu, Epist. Efeseni, XVI, 2; Clement, Epist.
I-II, cap. XLIV, 2.
10. Invatatura celor 12 Apostoli, IV.
11. J. Middentropius, Academiarum celebrium universi terrarum
orbis libri duo, I, Coloniae, 1572, p. 117. Acest autor se intemeiaza
pe Fapte, XIX, 9 si pe II Timotei, cit si pe afirmatiile Sfintului
Ambrozie (vezi: Migne, P.L., 1725 A).
12. In Die Scholis priscorum christ. teol., p.4 sq.
13. Christliche Kirschengeschichte, III, 12 Aufl., Leipzig, 1877,
p. 188.
14. J. Themistor, Die Bildung und Erzihung der Geistlichen nach
kath, Grundsatzen, 1904; Ch. Andre L'education sacerdotale des
Apotres a l'ecole e Jesus Christ Sauverain Pretre, Paris, 1925.
15. Timotei si Tit au fost ucenicii Sfintului Apostol Pavel,
formati si instruiti de catre acesta, asa ca ei au devenit tari
in credinta si incercati in cunoasterea doctrinei crestine. La
fel au procedat si ceilalti Apostoli, ceea ce a avut ca urmare
ca episcopii au generalizat aceasta metoda pedagogica a uceniciei
(vezi: Eusebiu, Ist. bis., V, 20, 4-8).
16. Vezi: Zeller, Die Philos, der Griechen in ihrer gesch. Entwicklung,
V Aulf., I, 2, Leipzig, 1893, p. 1078.
17. W. Bousset, Judisch-christlicher Schulbetrib in Alexandrien
und Rom., p. 282; vezi: Von Kampenhausen, Griechische Kirchenvater,
1967, p. 18.
18. Eusebiu, op. cit., V, 10, 1; VI, 3, 1-3; VI, 26-27; Ieronim,
De vir. ilustr., c. 36, 38, 54; Bardenhewer, Altkirchliche Literatur,
II, 41, 109; Die Katechetenschule zu Alexandrien, Leipzig, 1896.
19. Matter, Histoire de l'ecole d'Alexandria, Paris, 1896; Kihn,
Die Bedeutung der antiochischen Schule, p. 86.
20. Hergenrother-Bilet, A. Theimer, Histoire des institution
d'education ecclesiastique, Paris, 1841.
21. Rufinus, Apol. in Hierar., II, 8/MSL, 21, 592; F. X. Thalhofer,
Unterricht und Bildung im Mittelalter, Munchen, 1928.
22. Vezi: Eusebius, VI, 3, 8; F. Lehmann, op. cit.
23. Statutele scolii din Nisibi au fost descoperite si comentate
de catre Y. Guidi, Gli statuti della societa Asiatica Italiana,
Roma, 1890. Aceste statute au fost traduse in limba germana cu
titlul Die Statuen der Schule von Nisibis aus dem Jahre 496 und
590, "Zeitschrift fur Kirchengeschichte", von Th. Briger
u.B. Bess, Gotha, 1898.
24. J. S. Chabat, L'ecole de Nisibi, son histoire, ses statues, "Journal
asiatique", serie 9, t. 18, Paris, 1896, p. 66; Fr. Schemmel,
Die Hochschule von Konstantinopel, von V bis IX Jahrhundert,
Berlin, 1908.
25. Rb. Nelz, Die theologischen Schulen der morgenladischen Schulen,
Bonn, 1916.
26. Berdnicov, Curs de drept bisericesc, trad. de S. Balanescu,
Bucuresti, 1892.
27. Vezi: N. Iorga, Istoria Bisericii romanesti a vietii religioase
a romanilor, vol. II, 1909; I Matei, Politica bisericeasca a
statului romanesc, Sibiu, 1931.
28. In teologia catolica (in Franta) s-a nascut o controversa
in legatura cu tema: Cheama Dumnezeu nemijlocit, printr-un impuls
interior al Duhului Sfint, la preotie, asa ca numai acela care
simte un asemenea impuls sa fie pregatit pentru a fi hirotonit,
sau, in preotie, pot fi primiti si alti candidati, care nus imt
un asemenea impuls? Impotriva teologului Brancherau, care in
La vocation sacerdotale, Paris, 1909, sustine ideea ca impulsul
acesta nu este necesar, a scris Lahitton, in La vocation sacerdotale,
Paris, 1909. Acesta din urma sustine ca chemarea la preotie consta,
esential, in "vocatio externa", asadar prin chemarea
episcopului, sau ierarhia superioara a Bisericii, ce nu poate
avea loc decit in urma unui examen temeinic din partea acestuia
cu privire la conditiile fizice, psihice, intelectuale si morale
ale candidatului. Inainte de hotarirea canonica a episcopului,
candidatul nu are dreptul la hirotonie.
O comisie numita de Papa Pius al X-lea cu scopul de a studia
aceasta problema a acceptat pozitia lui Lahitton (Acta apost.
Sedis, IV, 1912, 185); asadar, din punct de vedere juridic, "vocatio" are
loc prin actul prin care episcopul cheama un anumit candidat
la hirotonie. Dar candidatul trebuie sa dovedeasca, inaintea
acestei chemari: recta intentio, idoneitas (aptitudine), probitas
vitae, doctrinae sufficientia. Interesant este ca, vorbind despre
hirotonie, Codex Juris Canonici nu are in vedere chemarea canonica
prin episcopat, ci chemarea interioara prin Duhul Sfint, cea
sigura este identica cu "vocatio" si accentueaza (can.
1353) ca duhovnicii si aceia care fac educatia viitorilor preoti
sa descopere si sa cultive la acestia "simburele chemarii
divine" (divinae vocationis germen). Vezi: Stockums, Der
Beruf zum Priestertum, p. 37.
29. In I Timotei, I, 18, hom. Migne, Patr. Gr., 62, 52.
30. Este adevarat ca in a doua jumatate a secolului I au fost
chemati la preotie ai arhierie oameni simpli (vezi: Grigore de
Nissa, De vita Gr. Thaumaturgi, in: Migne, Patr. Gr.; 46, 935
sq si Rufinus, Hist. eccl., X, 5, ed. Momsen, p. 963). Dar aceasta
s-a intimplat in epoca eroica a crestinismului, cind, la raspindirea
crestinismului erau necesare harisma si minunea. Acestia au fost
exceptii ale Duhului Sfint. De aceea, mai tirziu, Sf. Parinti
combat cu multa hotarire si argumente clare pe ierarhii care
hirotonesc candidati nepregatiti si lipsiti de vocatie sacedortala.