FORMAREA CLERULUI IN BISERICA ORTODOXA*

1. - CONSIDERATII PRELIMINARE

Chiar de la inceputul expunerii noastre, tinem sa subliniem faptul ca forma, continutul si scopul instructiei si educatiei clerului crestin sunt in dependenta de misiunea inalta si divina pe care preotul Bisericii lui Hristos o are de indeplinit. Dupa exemplul Mantuitorului, aceasta misiune este intreita: de a fi propovaduitor al Evangheliei (Ioan XVIII, 37), sfintitor al sufletelor credinciosilor (Ioan, III, 16; VI, 51; XV, 13; Luca XXII, 24; Marcu XIV, 24) si pastor al acestora (Marcu I, 15; Matei XIV, 24; IV, 17; Luca X, 11; XI, 20). Este vorba aici despre o putere duhovniceasca avand ca scop final sa continuie opera de mantuire a credinciosilor si, de aceea, slujirea pe care o indeplineste ierarhia bisericeasca este de origine divina atat prin instituirea, cat si prin exercitarea ei. Misiunea ierarhiei are un caracter de taina, fiind sustinuta continuu de Duhul Sfant. Caci zice Apostolul neamurilor: "Intr-adevar, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele ce sunt catre Dumnezeu". (Evrei, V, 1). Autoritatea ierarhiei bisericesti si puterea ei duhovniceasca vin de la Dumnezeu ca un har. De aceea, Apostolul Petru atrage mereu si mereu atentia mai marilor Bisericii, pentru a sublinia faptul ca aceasta comunitate incredintata lor spre a o duce pe calea mantuirii, este a lui Dumnezeu si ca la conducerea ei , de catre El au fost pusi. Dumnezeu este cel care le-a incredintat-o (Petru, V, 2). Preotul este, de aceea, "omul lui Dumnezeu" (I Timotei, VI, 11), prin care opera de mantuire, inceputa de Mantuitorul trebuie sa fie dusa pana la sfarsitul veacurilor. Pentru aceasta sublima slujire, este trimis preotul de Mantuitorul in lume (Ioan, XX, 21), pentru ca aceasta viata sa aiba cat mai multa viata. Preotul este, deci, un "ales" si un "trimis" al Mantuitorului (II Corinteni, V, 10), ca reprezentantul legal al Acestuia si, ca atare, el are plenitudinea puterii de a fi "ispravnicul Tainelor lui Dumnezeu" in lume (I Corinteni, IV, 1) si, aceasta, potrivit asigurarii exprese date de Mantuitorul insusi Sfintilor Apostoli: "Carora veti ierta pacatele, se vor ierta lor si carora le veti tinea, vor fi tinute" (Ioan, XX, 23).

Dar, ceea ce da preotiei un deosebit nimb, este dupa cum am amintit, si faptul ca preotul este un organ al Sfantului Duh cu asistenta caruia el continua in lume, opera inceputa de Iisus Hristos (Fapte I, 8; Luca, XXIV, 49; Ioan, XIV, 16-18). La pastorirea comunitatii credinciosilor, sau a Bisericii, preotii sunt pusi si intariti de Sfantul Duh, potrivit invataturii Sfantului Apostol Petre care zice: "Luati aminte de voi si de aceasta turma, intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu pe care a castigat-o cu sangele Sau" (Fapte, XX, 28).

Din cele citate mai sus, rezulta ca, in virtutea misiunii sale de organ prin care se confirma opera de mantuire a sufletelor credinciosilor, preotia este incarcata cu o raspundere nespus de mare.

De aceea, ceea ce situeaza demnitatea preotului pe o treapta asa de inalta in lume, este faptul ca aceasta indeplineste in primul rand, o functiune de propovaduitor al Evangheliei , de liturghisitor si de duhovnic. Aceste functiuni ii creeaza preotului o stare de intimitate sacrala cu Dumnezeu, a carei sublimitate nimeni n-a infatisat-o mai impresionant decat sfintii Ioan Gura de Aur, Grigore Teologul si Efrem Sirul 1.

Pentru acestia, preotul este vasul ales al lui Dumnezeu si organul prin care El isi revarsa harul si dragostea Sa nesfarsita in lume, pentru mantuirea sufletelor. Infricosat de participarea preotului la sacerdotiul Mantuitorului, la preotia nemuritoare a Acestuia, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: << Desi preotia se exercita pe pamant, rangul ei face parte din categoria lucrurilor ceresti >>, fiindca acest rang i-a fost fixat de Duhul Sfant insusi. Este o maretie fara de seaman pe care Arhiereul cel Mare, Iisus Hristos si Duhul Sfant i-au incredintat-o ierarhiei crestine ca s-o exercite aici in lume. Caci cum se poate gandi altfel despre faptul ca <<fapturi care locuiesc pe pamant sunt puse la chivernisirea lucrurilor cerului, la exercitarea unei puteri pe care Dumnezeu n-a dat-o nici ingerilor, nici arhanghelilor... Legatura despre care vorbeste Evanghelia este o legatura ce incatuseaza sufletul si se extinde pana la ceruri: tot ce fac preotii aici jos, Dumnezeu intareste sus; Stapanul confirma sentinta slujitorilor Sai>> 2.

Sfantul Grigorie Teologul il situeaza pe preotul crestin alaturea de ingeri; aceasta, din pricina ca preotul preamareste pe Dumnezeu impreuna cu arhanghelii, atunci cand acesta ia parte la slujirea preoteasca impreuna cu Hristos, la savarsirea Sfintei Liturghii. Purtind pe bratul sau Trupul si Sangele Mantuitorului, preotul se sfinteste pe sine, daca este vrednic; el sfinteste de asemenea pe aceia carora le da Trupul si Sangele Domnului spre impartasire 3.

De asemenea si Sfantul Efrem Sirul, vorbind despre demnitatea preoteasca, o numeste <<minunea mantuitoare>> si << mister infricosat al preotiei, slujba sfanta, sublima, de nepretuit, cu care Hristos, dupa venirea lui pe Pamant, a binevoit sa invredniceasca pe nevrednicele Sale fapturi 4. Din aceasta pricina, Sfantul Parinte roaga pe aceia care poarta grija educatiei clerului (episcopatul) << cu lacrimi si cu suspine >>, sa faca acest lucru in asa fel ca acestia << sa pastreze cu sfintenie si cu vrednicie >> tezaurul preotiei 5.

Tot atat de mareata si sublima este si functiunea pe care preotul o indeplineste pentru a conduce sufletele credinciosilor la mantuire. Caci pentru Sfantul Ioan Gura de Aur preotia este mai presus de regalitate, fiindca raspunderile acesteia din urma sunt supuse unor schimbari vremelnice, in timp ce activitatea de multe ori nestiuta, dar sublima si hotaratoare pentru mantuirea sufletelor, mijlocita de preot, are rezonanta si urmari deosebite. Acest preot, ca pastor duhovnicesc, are in grija sa sufletele credinciosilor Mantuitorului, al caror pret este mai mare decat intregul univers. Caci ce-i va folosi omului daca, pierzindu-si sufletul sau, ar dobandi in schimb toata lumea? (Matei, XVI, 26). Iata de ce, la plinirea vremii, preotul va avea sa raspunda de sufletele incredintate lui si a caror rascumparare a fost platita atat de scump pe lemnul crucii de Mantuitorul. El va raspunde cu sufletul sau si de cele care s-au pierdut in negura pacatelor prin neingrijirea sa 6. Preotul are sa raspunda, deci, de valori pentru care Dumnezeu insusi a binevoit sa se smereasca pentru a le darui o nestricaciune si o valoare eterna.

De aceea, slujirea preoteasca pretinde, si aceasta in chip necesar, o anumita vrednicie sau un impuls interior ce se numeste vocatie sacerdotala (divinae vocations germen) 7. Este vorba aici de acea certitudine si impuls interior pe care trebuie sa le simta tanarul care doreste sa devina preot. Demnitatea preotiei pretinde, desigur, o chemare si o trimitere din partea Mantuitorului, dar si o urmare a Acestuia si a Apostolilor. Acest deziderat il accentueaza Mantuitorul, cand isi alege singur Apostolii (Marcu, III, 13). El le zice acestora: << Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi>> (Ioan, XV, 16). Iar in parabola despre pastorul cel bun si cel rau, El zice: << Amin, amin graiesc voua, cine nu intra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela e fur si talhar >> (Ioan, X, 1). Iar usa despre care e vorba aici este numai El si Biserica Lui (Ioan, V, 6).

La fel si Apostolul Pavel accentueaza mereu si mereu ca el este un Apostol <<chemat>>, si aceasta nu de oameni si nici prin oameni, ci prin insusi Dumnezeu-Tatal (Galateni, I, 1; Corinteni, I, 1) si ca nimeni de aceea, sa nu-si ia cinstea preotiei, ci numai cel chemat de Dumnezeu, ca si Aaron (Evrei, V, 4).

La inceputul crestinismului, chemarea la apostolat s-a savarsit nemijlocit de catre Mantuitorul insusi, iar mai tarziu, in locul acestei chemari, prin Apostoli si pastorii canonici ai Bisericii. Asa, de exemplu, se stie ca Sfantul Apostol Pavel a asezat in comunitatile crestine infiintate de el pastori crescuti si formati in preajma sa (Fapte, XIV, 22), si despre care el zice ca nu au fost pusi episcopi de Duhul Sfant << ca sa pastoreasca Biserica Domnului >> (Fapte, XX, 28). In Efes, Apostolul a asezat pe Timotei (I Timotei, IV, 14; II Timotei, I, 6), iar in Creta pe Tit. Apostolul nu numai ca ii indeamna sa faca si ei la fel, ci le da si indicatii cum sa-i formeze, si sa-i educe pe aceia care vor fi pastorii credinciosilor Mantuitorului, prezentindu-le in acelasi timp, in cate o epistola, profilul spiritual al episcopului sau al presbiterului crestin autentic (II Timotei, II, 2; I Tit, 5-9).

De asemenea, Sfintii Parinti accentueaza necesitatea chemarii la preotie prin Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: << Demnitatea preotiei este asa de mare, ca este cu adevarat necesara o chemare din partea lui Dumnezeu, pentru ca numai cei vrednici sa imbrace aceasta demnitate8. Iar Sfantul Ciprian afirma - dupa cum vom arata mai departe - ca patrunderea celor nechemati la preotie este o << sacrilega temeritas >>, din pricina ca preotul lipsit de vocatia sacerdotala este un batjocoritor al celor sfinte si nu va scapa de pedeapsa, el si episcopul care l-a hirotonit fara sa-i fi facut cercetarea vocatiei si a pregatirii pentru preotie.

Din consideratiile acestea preliminare rezulta cu prisosinta marea insemnatate pe care o are pentru Biserica educarea celor ce se pregatesc sa devina slujitori ai altarelor.

2. - FORMAREA CLERULUI SI NECESITATEA ORGANIZARII ACESTUIA SUB DIRECTA SUPRAVEGHERE A BISERICII

In pedagogie se stie ca scopul educatiei determina si alegerea mijloacelor cu ajutorul carora se poate realiza acest scop. De aceea si pentru noi are valabilitate aceasta norma si se pune problema mijloacelor prin care se poate realiza cultivarea si educatia preotului Bisericii lui Hristos.

Cu privire la aceasta problema s-au emis, in decursul timpului, mai multe opinii. Dintre acestea, avem in vedere conceptia Bisericii Ortodoxe Romane, dupa care, in conformitate cu traditia si canoanele bisericesti, singura Biserica (episcopatul) are datoria si dreptul de a organiza si supraveghea educatia slujitorilor sfintelor ei altare.

Problema cultivarii si a educatiei clerului trebuie sa fie privita din mai multe puncte de vedere, si anume: a) doctrinar; b) canonic, c) istoric si d) pedagogic.

a. Temeiuri doctrinare. - Dupa invatatura cuprinsa in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Biserica crestina s-a intemeiat pe crucea rastignirii lui Hristos, iar in istorie ea a intrat la coborarea Duhului Sfant, cu scopul de a mijloci celor ce cred in Hristos harul mantuitor, castigat prin jertfa de pe cruce si, astfel, sa se prelungeasca in chip tainic, lucrarea mantuitoare inceputa de acesta pana la sfarsitul veacurilor. Hristos Insusi, ca singurul temei (I Corinteni III, II) si "cap", conduce Biserica in aceasta lucrare divina, iar Sfantul Duh, ca "Domnul de viata facatorul", ii da viata si o insufleteste. In Biserica a asezat Hrisos tot adevarul mantuitor (Ioan, XVIII, 37), Apostolii si urmasii acestora, episcopii, devenind, astfel, "martori ai Adevarului" (Fapte, I, 8). Biserica este, astfel, "stalpul si temelia Adevarului" ( I. Timotei, III, 15), pe care ea il are revelat de la Dumnezeu insusi. Acest adevar fiind mai inainte vestit prin prooroci, patriarhi si drepti ai Vechiului Testament, a fost descoperit oamenilor in chip desavarsit prin Iisus Hristos Mantuitorul (Evrei, I, 1-3). Isus Hristos a daruit lumii, deci, descoperirea dumnezeiasca numai prin Biserica Sa si a raspandit-o in lume prin Sfintii Apostoli, prin ucenicii si urmasii acestora: episcopi, presbiteri si diaconi.

Biserica este, deci, singura depozitara a descoperirii dumnezeiesti si, ca atare, singura autoritate hotaratoare si infailibila in ceea ce priveste Adevarul descoperit noua de Mantuitorul. Numai Biserica este chezasia justetii interpretarii si a propovaduirii acestui adevar in lume, fiindca numai Biserica detine "canonul adevarului", cum atesta Sf. Irineu. Aceasta, fiindca numai in Biserica lucreaza Duhul Sfant, pentru pastrarea neintinata a Adevarului mantuitor.

Noi mai marturisim ca Mantuitorul - ca izvor al intregii ierarhii si preotii -, a incredintat conducerea vazuta a Bisericii Sale, cat si datoria si dreptul de a invata adevarul descoperit de El Sfintilor Apostoli (Luca, X, 16). Caci, apropiindu-se de ei, Mantuitorul le-a zis: "Da-tu-MI-s-a toata puterea in cer si pe pamant. Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate am poruncit voua si, iata, Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului". (Matei, XXVIII, 18-20). Si in alt loc: "Asa cum M-a trimis Tatal, asa va trimit si Eu" (Ioan, XX, 21). De aceea, se poate spune ca Biserica a fost intemeiata si pe trimiterea Apostolilor. Eternul Pastor, Isus Hristos, a cladit Biserica Sa sfanta prin aceea ca El a trimis pe Apostoli sa vesteasca Evanghelia in lume. Deci misiunea aceasta invatatoreasca a trecut de la Hristos la Apostoli si de la acestia la urmasii lor: la episcopi. Din textele Sfintelor Evanghelii aflam ca Mantuitorul a dat fiecaruia dintre Apostoli, prin insuflarea Duhului Sfant, autoritatea duhovniceasca (sacra potestas) de a exercita puterea magisteriului care priveste nu numai propovaduirea Adevarului revelat, ci si luarea tuturor masurilor necesare pastrarii curate si talcuirii acestuia. Asa se face ca-increzatori in porunca Mantuitorului-Sf. Apostoli au asezat si ei succesori ai lor, episcopi si presbiteri, pe care i-au instruit si educat si carora le-au incredintat atat pastrarea si raspandirea Evangheliei in toata lumea (I Timotei, IV, 13, 16; VI, 2, 3; II Timotei, 13, 14; III, 10, 14; Tit, 1, 9; Fapte, XIV, 22), cat si obligatia de a supraveghea dreapta invatatura in Biserica (I Timotei, 3-4, 6; IV, 6-7; VI, 3-4) pentru a indruma in "invatatura cea sanatoasa" (Tit, I, 19). Doctrina apostolica precizeaza ca numai episcopii, care detin "sacra potestas", "summum sacerdotium" si "sacri ministerii summa", au raspunderea de a aseza pastori duhovnicesti si propovaduitori ai Evangheliei si de a pastra curata invatatura crestina pana la a doua venire a lui Mesia (II Timotei IV, 2).9 Puterea aceasta a magisteriului apostolic s-a transmis-prin hirotonie si succesiunea apostolica-pana astazi si se va transmite la sfarsitul veacurilor, dupa cuvantul Mantuitorului.

Traditia Bisericii continua intocmai randuiala lasata de Mantuitorul si de Sfintii Apostoli, caci, potrivit dreptului primit de la Sfintii Apostoli, numai Biserica, prin ierarhia ei (episcopatul), are datoria si dreptul de a se ingriji de "chemarea" si "trimiterea" acelora care au sa propovaduiasca Evanghelia, sa sfinteasca si sa pastoreasca credinciosii Mantuitorului, fiindca acesteia i-a poruncit sa pazeasca toate cate a invatat El.

Din cele mai de sus si din alte texte ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii reiese, in chip neindoielnic, ca grija pentru educatia clerului, care face parte din ierarhia harica, ii revine ca o datorie, asadar numai Bisericii, prin ierarhia sa superioara (episcopatul).

b. Temeiuri canonice. - Punctul de vedere doctrinar cu privire la factorul care poarta raspunderea si dreptul de a se ingriji de fomarea si educarea clerului este intarit si de Sfanta Traditie. Asa, de exemplu, Sfintele Sinoade ecumenice s-au ocupat cu aceasta problema importanta pentru viata Bisericii si solutia ei justa a fost intarita prin canoane. Deja canonul al 58-lea Apostolic face raspunzatori pe episcopi de neglijenta in exercitarea magisteriului a grijii pentru fomarea si educatia clerului. "Episcopul care nu poarta grija de cler sau de popor si neinvatandu-i pe ei buna cinstire de Dumnezeu se afuriseste". (Pida Iion) La fel prevede si canonul al II-lea al Sinodului al VII-lea ecumenic ce precizeaza ca cea dintai si cea mai insemnata datorie a episcopatului este grija de educatia clerului si ca numai ierarhia Bisericii are datoria si dreptul de a face acest lucru. Aceeasi invatatura o mai stabilesc si canoanele 12, 26 si 64 formulate de Sinodul de la Laodiceea; canoanele 78 si 64 ale Sinodului al VI-lea ecumenic; canonul 2 al Sinodului 1 ecumenic, cat si canonul 18 al Sinodului din Cartagina.

c. Temeiuri istorice. - De-a lungul veacurilor, Biserica, prin ierarhia ei superioara (episcopatul), a implinit cu prisosinta porunca Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, cat si prevederile canoanelor amintite mai sus, ingrijindu-se cu multa ravna de formarea si educatia clerului. Spre deosebire de cultele pagane, crestinismul este o doctrina pe temeiul careia credinciosul se poate desavarsi si mantui si, care, de aceea, pretinde cunoasterea, credinta si totala adeziune personala. Aceasta doctrina este o invatatura (simb in greaca) ce trebuie cunoscuta cat mai temeinic pentru a se transforma in viata. De aceea, Mantuitorul este numit "invatator, iar Apostolii si crestinii se numeau " " = discipoli sau ucenici. Ca religie, invatatura revelata, depozitata in Biserica, aceasta trebuie sa se ingrijeasca de instructia si educatia acelora care pastoresc pe credinciosi. Caci nu se concepe crestin, oricat de simplu ar fi, care sa nu fie instruit cu privire la adevarul revelat, de care depinde mantuirea sa. Cu atat mai mult se pretinde acest lucru de la episcopi, preoti si diaconi, purtatorii "chemati' si " trimisi" ca sa initieze pe altii in doctrina crestina, slujind, astfel, Biserica10.

Dupa unii autori, Sfintii Apostoli s-ar fi ingrijit, in chip deosebit, de ucenicii lor, de episcopii si presbiterii pe care ii asezau in fruntea comunitatilor crestine, pentru ca acestia sa fie in stare sa propovaduiasca, sa explice si sa apere adevarul crestin (I Timotei, III, 2; II Timotei, II, 24; I Timotei IV, 13, 16). Ba unii dintre acesti autori merg si mai departe, afirmand ca Sfintii Apostoli ar fi intemeiat in Roma o "scoala a stiintelor sacre"11. Hailmariu12 si Schroechk13, referindu-se la episolele pastorale ale Sfantului Apostol Pavel. Alti autori, sprijinindu-se pe faptul ca Sfintii Irineu si Eusebiu de Cesareea vorbesc despre
" " trag concluzia ca in sec. I ar fi existat o scoala teologica condusa de Sfantul Ioan, Sfantul Policarp si Sfantul Irineu14. Desigur ca toate afirmatiile acestea sunt intemeiate doar pe traditie si pe simple presupuneri si au o valoare doar prin aceea ca intaresc convingerea ca Sfintii Apostoli au fost preocupati, dupa exemplul Mantuitorului, de educatia ucenicilor lor, pe care sa-i aseze apoi ca pastori ai comunitatilor crestine, ce incepusera a se inmulti15.

Din izvoare demne de credinta, insa, stim ca, incepand cu Socrate, pana in secolul al III-lea d.Hr., era obiceiul ca filozofii sa instruiasca un cerc de ucenici si acest lucru se intampla fie pe strada, fie in locuri publice, in anumite incaperi16. Astfel, este posibil ca si Sfintii Apostoli si ucenicii acestora sa fi procedat la fel. Acest lucru se stie, de altfel, din "Stromateis" I, II si din faptul ca Sfantul Iustin, Aristide si Quadratus au tinut cursuri teologice17. Din aceste dovezi, se poate trage concluzia ca, dupa perioada apostolica, a harismelor si a didascalilor, (sec. al II-lea), mijlocul de pregatire a clerului crestin nu era instructia scolara sistematica, ci ucenicia, sau trairea si slujirea pe langa un episcop sau vestit scriitor bisericesc.

Dar in fata ereziilor si a atacurilor inversunate ale acestora impotriva Bisericii crestine, cat si ale filozofilor pagani, apologetii si ierarhia bisericeasca s-au vazut siliti sa organizeze scoli in care sa poata fi instruiti atat credinciosii, care doreau sa se pregateasca pentru primirea Tainei Sfantului Botez, cat si aceia care simteau chemarea sa devina slujitori ai altarelor Bisericii. Asa s-au nascut, in sec. II, vestitele scoli catehetice din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Edessa, Roma, etc. Acestea s-au transformat, intr-un timp destul de scurt, din simple scoli elementare, pentru cei ce doreau sa primeasca Botezul crestin, in institute si centre de inalta cultura teologica, devenind, totodata, si admirabile institute de educatie si pentru aceia care doreau sa devina slujitori ai Bisericii sau conducatori duhovnicesti ai comunitatilor crestine, asadar, ierarhi, presbiteri si diaconi.

Dupa temeinicile dovezi pe care le posedam astazi cu privire la caracterul si organizarea acestor scoli catehice, putem afirma cu certitudine ca ele erau scoli bisericesti, asadar institute de instructie si educatie religioasa, conduse de clerici sub jurisdictia Bisericii18. Scolile catehice au fost, in vremea lor, adevarate pepiniere in care se pregateau pastorii Bisericilor crestine din primele veacuri19. Caci, desi ele nu erau institute organizate exclusiv pentru educatia clerului, totusi, din aceste scoli s-au recrutat mari arhierei, presbiteri si clerici merituosi. Important pentru noi este faptul ca toate aceste scoli erau sub jurisdictia Bisericii20.

Aceasta forma de pregatire a clericilor, in preajma unor episcopi si in scolile catehetice, s-au continuat si in secolele urmatoare, pana in sec. al VII-lea, clericii fiind pregatiti in scolile manastiresti21 si in alte scoli teologice, intemeiate fie de imparatii bizantini, fie de patriarhi, ori de catre marii ierarhi ai Bisericii. Toate aceste scoli erau sub jurisdictia si conducerea ierarhiei bisericesti, deci a Bisericii. De altfel, istoricii eruditi ai Bisericii si ai pedagogiei sunt de acord ca, pana in sec. al XVII-lea, atat in Rasarit cat si in Apus, Biserica crestina a fost ctitoria nu numai a scolilor teologice, cat si a celor de toate gradele, pana la universitati. Toti acestia subliniaza, in chip deosebit, faptul ca, pana in acest veac, jurisdictia de fapt si de drept asupra scolilor teologice o detinea Biserica, prin episcopat, ca organ suprem al puterii bisericesti.

In scolile catehetice, episcopul locului exercita intreaga jurisdictie dogmatica si canonica, precum si pedagogica, el fiind uneori chiar conducatorul scolii. Episcopul supraveghea indeaproape intreaga activitate a scolii, fapt ce reiese din conflictul ivit intre Origen si episcopul Demetrios. De asemenea, pe baza drepturilor sale, episcopul Rabulas a luat masuri energice, aruncand anatema asupra lui Teodor de Mopsuestia si a desfiintat chiar scoala din Antiohia (a.431), cand acesta s-a facut aparatoarea unor invataturi eretice22. La fel si mitropolitii din Nisibi (sec. V-VI) exercitau jurisdictia asupra cunoscutei scoli teologice din acest oras. Statutele acestei scoli ne informeaza ca scoala, fiind tulburata de certuri interne, mitropolitii Hoseas, Pavel, Simion si Achadabue au intervenit si au restabilit pacea23. De asemenea, ni se mai relateaza ca toti profesorii acestor scoli erau clerici24.

Patriarhii si ierarhii Bisericii Ortodoxe organizeaza scoli teologice in eparhiile lor, intretin internate pentru studentii saraci care doreau sa devina clerici si emit ordonante cu privire la programa analitica a scolii Bisericii, fie ele scoli (academii) ecumenice, facultati de teologie in cadrul Universitatii imperiale, sau institutii de eruditie teologica. Autoritatea Patriarhului din Constantinopol se exercita atat de mult, incat, la un moment dat, cand atmosfera si directia teologica din Universitatea imperiala nu mai corespundea Ortodoxiei, el desprinse Facultatea de teologie de aceasta Universitate, organizand (a. 1100) un institut teologic aparte25.

Am mai putea cita ca exemple scolile ecumenice (sec. VI), scolile lui Maximos Holobulos (a. 1261) si scolile manastiresti, ce se gaseau sub jurisdictia Bisericii, care le organiza si le supravehea dupa traditia, canoanele si randuiala apostolica.

In situatia aceasta se gaseau toate scolile teologice pentru formarea clerului, infiintate de Biserica pana in sec. IX, in diferitele tai ortodoxe. In Rusia, de pilda, Sfantul Sinod supraveghea si conducea scolile teologice printr-un comitet pentru invatamantul religios. Episcopul eparhiot era si primul supraveghetor al scolilor pentru pregatirea clerului din eparhia sa, cu obligatia de a raporta anual despre situatia acestora, Sfantului Sinod26.

Pe aceleasi principii doctrinare si canonice, au fost organizate si primele seminarii teologice ale Bisericii Ortodoxe Romane. Regulamentul seminariilor din anul 1843 prevedea, in spritul acestor principii, ca aceste scoli teologice se afla sub jurisdictia mitropolitului si episcopilor eparhioti si "erau conduse de un Comitet ingrijitoriu al invataturilor preotesti", care avea sa se ocupe de pregatirea clerului de mir si a celui din manastiri. Aceasta a fost situatia canonica si jurisdictionala a scolilor pentru pregatirea clerului in Biserica Ortodoxa Romana pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Dar, datorita diferitelor influente, statul burghez a legiferat monopolul si asupra invatamantului teologic. Sub pretextul incompatibilitatii invatamantului teologic sub jurisdictia Bisericii intr-un stat modern, statul liberal-burghez nu si-a insusit, cum era si firesc, numai dreptul de control asupra scolilor pentru pregatirea clerului, ci a pus aceste scoli si sub jurisdictia lui absoluta.Astfel, prin legile privitoare la organizarea invatamantului din anii 1859, 1864 si 1893, seminariile teologice din Romania devin scoli secundare de stat, fiind scoase de sub controlul Bisericii, iar Regulamentul Legii clerului si seminariilor din anul 1914-care a fost in vigoare pana in anul 1948-precizeaza ca seminariile si Facultatile de Teologie trec sub jurisdictia absoluta a statului, care le organizeaza si le conduce prin organele sale27. Facultatile de Teologie au fost, astfel, incadrate organic in Universitate si le conduceau dupa acelasi regim ca si celelalte Facultati.

Invatamantul teologic a fost, asadar, prin aceste legiuiri ale statului burghez-liberal, complet secularizat si urmarile acestei secularizari n-au incetat sa se arate.

Scolile teologice trebuie sa fie institute de invatamant si educatie religioasa. Ca institute ale Bisericii, ele au sa se ocupe cu studiul teologiei, asadar cu studiul ce trateaza despre Dumnezeu si lucrurile divine si aceasta pe temeiul revelatiei. De aceea, teologia este "stiinta credintei" intr-un dublu sens: a) ea are ca obiect de cercetare credinta , in sens obiectiv, asadar continutul credintei sau suma adevarurilor revelate; b) ea se mai ocupa cu credinta in sens subiectiv, ca o conditie esentiala din partea celui care se ocupa cu studiul teologiei, cu adevarul revelat, ce pretinde adeziunea aceluia care-l cunoaste, pentru a fi transformat in viata si existenta. Pentru aceasta, ne este necesara "lumina credintei" (Efeseni, 1, 18; Corinteni, II, 6-16), care sa ne lumineze gandurile. Din aceasta pricina, teolog nu poate fi decat un om al credintei. Teologia depinde de credinta si ea trebuie sa stea in slujba credintei, iar credinta depinde de Biserica, fiindca aceasta este depozitara credintei. De aceea, teologia trebuie sa fie o "teologie bisericeasca", o teologie ortodoxa. Ceea ce este dat pozitiv in revelatia crestina a fost daruit de Mantuitorul Bisericii Sale, ca aceasta sa fie pazitoarea si invatatoarea adevarului revelat. Bisericii i-a incredintat Mantuitorul intregul adevar revelat si intregul har mantuitor, pentru a fi mijlocitor crestinitatii, pana la sfarsitul veacurilor. Asadar, in timp ce Sfanta Scriptura si Sfanta Predanie cuprind tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu, Biserica propovaduieste tot ceea ce avem sa credem pentru a ne putea mantui.

Intrucat credinta revelata apartine Bisericii, care o interpreteaza intr-un chip infailibil, avand asistenta Sfantului Duh, teologul primeste - dupa regula credintei ortodoxe -"doctrina fidei" din mana Bisericii. Adevarul de credinta ii este dat atat teologului, cat si credinciosilor, nu numai prin revelatie, ci si prin Biserica, ea fiind singura mijlocitoare autentica a revelatiei divine. Biserica este, din acest motiv, pentru teolog si credinciosi - alaturi de autoritatea divina - cea mai inalta autoritate, ea fiind "stalpul si temelia adevarului" ( I Timotei III, 15). Din acest punct de vedere, atat teologii, cat si toti credinciosii trebuie sa se supuna autoritatii Bisericii, sa adere la ceea ce invata Biserica. Desigur, nu este vorba aici despre o aderare oarba, ci despre un act spiritual pentru care adevarul divin revelat se insereaza in universul intelectual al celui care il accepta printr-o cunoastere luminata de credinta.

Iata de ce, teologia trebuie sa fie o teologie bisericeasca fiindca fara Biserica nu exista adevaruri revelate si fara adevaruri revelate nu poate exista o teologie crestina.

De aici, concluzia justa ca teologia se afla sub conducerea si supravegherea ierarhiei superioare bisericesti. In acest sens, Biserica a cultivat in toate timpurile teologia, fiindca, datorita acesteia, adevarul revelat a fost lamurit, adancit, aparat si, astfel, pastrat curat in decursul veacurilor. Dar si pentru faptul ca, datorita teologiei, Biserica si-a pregatit si format slujitorii altarelor ei.

d. Temeiuri pedagogice. - Studiul teologiei este o indeletnicire pe care o poate profesa orice crestin, dar misiunea preoteasca este strans legata de studiul teologiei. Caci - dupa cum am aratat si tinem sa subliniem inca o data - raspunderea preotiei este nespus de mare. Ierarhia este talmacitoarea invataturii Mantuitorului, cu misiunea de a o propovadui credinciosilor Bisericii Lui. Si daca demnitatea preoteasca a fost socotita in toate timpurile a fi importanta, demnitatea preotiei Noului Testament este nespus de inalta. Caci puterea data acesteia, de a savarsi Sfanta Euharistie si de a lega si de a dezlega pacatele credinciosilor, depaseste orice intelegere a acestora, fiindca, pe pamant, nu se afla nimic asemanator. Asa dupa cum, dupa invierea Sa din morti, Mantuitorul i-a trimis pe Apostolii Sai in lume sa propovaduiasca Evanghelia iubirii, tot asemenea sunt trimisi si astazi cu aceeasi putere preotii pentru a "desavarsi pe crestini, pentru a exercita slujirea si a edifica Trupul lui Hristos" (Efeseni, IV, 12). Preotii Bisericii crestine trebuie sa indeplineasca o slujire neasemuit de importanta si care pretinde - din aceasta cauza - o pregatire cat mai temeinica si o raspundere religioasa-morala uriasa. Caci acestia trebuie sa fie "lumina luminii" si "sarea pamantului" (Matei, V, 13-16), propovaduitorii Evangheliei si administratorii harului, pastorii turmei lui Hristos (Matei, XXVIII, 18-19) si sfintitorii acesteia (Luca, XXII, 19; I Corinteni XI, 24), colaboratorii lui Dumnzeu pe pamant (I Corinteni, III, 9), administratorii infricosatoarelor Lui Taine (I Corinteni IV, 1) si trimisii prin care Dumnezeu vorbeste astazi credinciosilor. Cu un cuvant, preotii sunt pusi sa administreze valori eterne, spre edificarea credinciosilor incredintati lor de Biserica.

Acesta este motivul pentru care Parintii Bisericii au slavit preotia ca pe cea mai sublima slujire aici pe pamant. Si tot aceasta este cauza care a determinat pe unii dintre marii teologi sa fuga din fata preotiei si aceasta fiindca erau constienti de infricosata ei raspundere.

Revelatia divina si Sfintii Parinti in opera lor - si mai ales cu viata lor - descriu nespus de clar care trebuie sa fie profilul religios-moral al preotului crestin (Ioan, XV, 19; XVIII, 23), pentru a deveni ceea ce trebuie sa fie; o lumina ce calauzeste spre Hristos. Sau, cum se exprima Sfantul Ioan Gura de Aur: "Demnitatea preoteasca este asa de inalta, ca este cu adevarat necesara o chemare din partea lui Dumnezeu, pentru ca numai cei demni sa imbrace aceasta demnitate". Iata de ce Biserica a considerat patrunderea unor nechemati in preotie ca pe o "sacrilega temeritas".

Pentru a nu se intampla acest lucru, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti, adunati in sinoade apostolice si ecumenice, au obligat episcopatul, caruia ii apartine de drept divin si in virtutea succesiunii apostolice "potestas magisterii" sa fie cu cea mai mare grija in ceea ce priveste pregatirea si educatia sacerdotala a slujitorilor sfintelor altare ale Bisericii lui Hristos. In sensul ca, in pedagogia divina, hotaratoare este chemarea la preotie. Este aceasta eterna hotarare a Providentei divine, prin care anumite persoane sunt alese de a sluji preotia si de a implini cu credinciosie si sfintenie marile indatoriri ale acesteia in lume.

De aceea, pe temeiul acestei chemari, Sfintii Parinti accentueaza marea importanta pe care o are, in educatia preotului, "vocatia", deoarece preotia nu este o indeletnicire ca oricare alta, randuita de oameni, pentru treburile lor trecatoare, ci ea este o misiune cereasca, o slujire a Eternului Logos si, ca atare, a vietii intru nestricaciune, a vietii celei vesnice; ea este o slujire, prin care sufletele, nascute din nou prin Taina Sfantului Botez, trebuie sa-si pastreze neintinata de pacat "imbracarea cu Hristos" (Galateni, III, 26-27) si, astfel, sa se mantuiasca.

Iata de ce vocatia are o importanta atat de mare in pregatirea pentru preotie. Caci prin vocatie se intelege aici nu numai indreptarea cuiva spre o alegere dumnezeiasca si o staruitoare chemare, ce pare ca vine din adancurile fiintei, care-l cheama pe ucenic sa-si realizeze in aceasta misiune a preotiei tot sensul existentei sale. In pedagogie, se face o distinctie importanta intre o profesiune "exterioara" pe care o alege cineva si alta interioara pe care trebuie s-o aiba cineva ca o vocatie, ca o chemare din adancuri, ca o misiune.

Desigur ca vocatia nu este opera unui destin orb si nimeni nu se naste ca "om de vocatie", desi recunoastem ca ereditatea - planul cromozomial - are si ea un cuvant de spus aici. Dar innascuta este numai o anumita bogatie de predispozitii psihice, ce constituie o anumita structura psihica. Pentru ca cineva sa devina "om de vocatie" mai este necesar ca aceste predispozitii (ca posibilitati), inscrise in planul cromozomial, sa fie cultivate atat prin trudnicia celui care le poseda, cat si prin influenta educativa favorabila a mediului familial, scolar si social.

In tot cazul, intre simplul profesionist si omul de vocatie sunt mari deosebiri. Fiindca din experienta vietii se vadeste faptul important ca munca profesionistului trebuie sa fie sustinuta mereu prin interese externe, deoarece acesta munceste calculandu-si castigul si, de aceea, de multe ori, el simte greul ocupatiei sale, ce poate deveni uneori un adevarat chin. Dimpotriva, munca omului de vocatie se sustine printr-o raspundere inalta, ce-si are originea in acea chemare din adancuri, despre care vorbeam mai sus si, de aceea, ea are un spor infinit.

A avea vocatie inseamna a fi ars de dogoarea marii pasiuni in a realiza in lume, intr-un chip cat mai desavarsit, ideea misiunii pe care omul o slujeste. Intrebat de Pilat cine este, Mantuitorul si-a definit clar misiunea Sa in lume, zicand: "Eu, spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa marturisesc adevarul" (Ioan, XVIII, 37). Si El a implinit aceasta misiune, miscat de o iubire nemarginita, pana cand, rastignit pe cruce, a strigat: "Parinte, in mainile Tale dau duhul Meu!" (Luca, XVIII, 46).

Dupa acest exemplu al Mantuitorului si preotul crestin trebuie sa fie un"preot de vocatie". Lucrul acesta este subliniat clar de Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Sfantul Apostol Pavel stabileste, in aceasta privinta, principalul: "Si nimeni nu-si ia siesi cinstea acesteia, ci el trebuie sa fie chemat ca Aaron". (Evrei, V, 4) si da ca exemplu pe Etenul Arhiereu insusi: "Asa si Hristos nu si-a luat arhieria prin puterea Sa proprie, ci I s-a dat Lui de catre Cel care a grait catre El: Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut" (Evrei, V, 5), precum se zice si in alt loc:"Tu esti preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec" (Ibid., V, 6). Apoi Mantuitorul si-a ales pe ucenicii Sai, pe care i-a chemat sa-L urmeze, spre a savarsi aceasta lucrare a iubirii evanghelice si a propovadui adevarul revelat in lume. De aceea, El le si zice: "Nu voi M-ati ales, ci Eu v-am ales pe voi" (Ioan, XV, 16). De asemenea, si Apostolul Pavel accentueaza faptul ca este un apostol chemat si acesta nu prin oameni, ci prin "Hristos si Dumnezeu-Tatal" (Galateni, I, 1; I Corinteni, I, 1).

Daca Sfintii Apostoli au fost "chemati" la propovaduire intr-un chip nemijlocit, de insusi Mantuitorul, dupa inaltare, in locul acestei chemari directe a fost asezata, de colegiul Sfintilor Apostoli, chemarea prin Apostoli si prin urmasii acestora, care sunt episcopii. Asa procedeaza Sfantul Apostol Pavel, care cheama si aseaza in comunitatile crestine infiintate de catre el, episcopi si presbiteri (Fapte, XX, 17). El a asezat in Efes pe Timotei, ca episcop (I Timotei, IV, 14; II Timotei, I, 6), iar in Creta pe Tit, cu porunca data ca si acestia, la randul lor sa cheme la episcopat, preotie si diaconie, barbati alesi (II Timotei, II, IV, 2; Tit, I, V), care sa fie capabili de predica cuvantul lui Dumnezeu (II Timotei, IV, 2) si de a pregati si pe altii sa faca acest lucru (II Timotei, II, 2). Ideea unei chemari la preotie prin organele Bisericii este exprimata aici nespus de clar28.

Sfintii Parinti si scriitori bisericesti accentueaza si ei necesitatea vocatiei, ca o chemare divina la preotie. Am aratat mai sus care este conceptia Sfantului Ioan Gura de Aur si a Sfantului Efrem Sirul cu privire la aceasta chestiune. Iar Sfantul Ciprian ii scrie lui Cornelius: "Acela care ar cuteza sa creada ca cineva ar putea deveni preot fara judecata lui Dumnezeu, ar face dovada unei indrazneli talharesti si al unui suflet corupt. Aceasta, fiindca insusi Domnul zice ca nici cel mai neinsemnat lucru nu se intampla fara voia Tatalui Sau. Atunci cum poate crede cineva ca ceea ce e mai important si mai inalt se poate intampla in Biserica fara stiinta si ajutorul lui Dumnezeu si ca preotul poate fi sfintit fara voia acestuia?"29.

Aceasta este invatatura Bisericii cu privire la vocatia preoteasca. In aceasta consta toata plenitutdinea preotiei fata de lume si fata de indrazneala celui care ar pasi pe treapta preotiei fara ca sa simta chemarea la aceasta. Din aceste pricini, Biserica a si fixat anumite criterii dupa care se poate recunoaste vocatia preoteasca, si anume, prin glasul Sfantului Apostol Pavel, care cere candidatului la preotie o serie intreaga de insusiri (I Timotei, III, 2-10; Tit, I, 7-9). De aceea, Apostolul ii si pune lui Timotei la inima, zicand: "Nu pune prea degraba mainile pe nimeni". La fel si Marturisirea Ortodoxa scrie: "Deci cu acest hirotonit si clironomie, ce nu s-a intrerupt niciodata, au puterea de a invata dogmele cele mantuitoare, aceia care sunt trimisi spre acest lucru. Iar cei care nu s-au trimis, nici s-au ales pentru aceasta, nu trebuie sa fie deloc intrebuintati , dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel: "caci cum vor predica, daca nu se vor trimite". Asadar, adevaratul pastor de suflete intra numai prin "poarta chemarii si a trimiterii" in "staulul" turmei sale.

Providenta divina vegheaza, astfel, asupra Bisericii si asupra administrarii Sfintei Taine a Preotiei (Efeseni, IV, 11; Romani, XII, 4-8). Natural ca si aici Providenta divina lucreaza dupa intelepciunea ei ascunsa, prin intrebuintarea unor multiple mijloace spre realizarea scopurilor ei, folosindu-se mai ales de ierarhia sfintita a episcopatului Bisericii, care, singura, are datoria si dreptul de a face chemarea si trimiterea canonica la preotie. Fara indoiala ca aceasta are loc si in urma unei hotarari a Proniei divine.

Din aceste motive, o mare raspundere apasa pe umerii ierarhiei superioare bisericesti , cat si pe constiinta acelora care se pregatesc sa devina preoti. De aceea, afirma Sfantul Ciprian ca a intra in preotie fara de vocatie , fara a fi chemat si pregatit la aceasta, insemneaza o "sacrilegia temeritas".

Pentru a nu da ocazie unui asemenea sacrilegiu si pentru a implini sfatul Apostolilor de la I Timotei , V, 22. Biserica trebuie sa se ingrijeasca singura de educatia si formarea slujitorilor altarelor ei. Iata inca un motiv ce pledeaza pentru pregatirea candidatilor la preotie numai in scoli si institute de invatamant puse sub directa jurisdictie si supraveghera Bisericii si care sa fie astfel organizata, incat sa faca imposibil acel "sacrilega temeritas", despre care vorbeste Sfantul Ciprian.

In vederea realizarii acestui scop, scolile teologice trebuie sa aiba o menire dubla: a) ele trebuie sa fie scoli de invatamant teologic si b) institutii de educatie sacerdotala bisericeasca. Ca scoli de invatamant teologic, ele trebuie sa mijloceasca viitorilor preoti o invatatura teologica cat mai temeinica. Invatatura teologica temeinica este o virtute pentru preotie30. Mantuitorul le aminteste Apostolilor Sai, de mai multe ori, zicandu-le: "Voi sunteti lumina lumii si invatati popoarele" (Ioan, VIII, 12; Matei, XXVIII, 19). De asemenea, si Sfintii Parinti si Sfintele Sinoade, cat si marii teologi ai Bisericii Ortodoxe, au pretuit mult de tot invatatura ca pe o virtute a slujitorilor altarelor lui Hristos, incat au considerat-o a opta virtute, sau taina a ierarhiei bisericesti. Invatatura teologica si evlavia sunt cei doi ochi ai aceluia care voieste sa devina preot. Caci vocatia preoteasca nu exclude, ci, dimpotriva, impune o pregatire cat mai staruitoare pentru a putea sluji aici, pe pamant preotia netrecatoare a Marelui Preot Hristos.. Propovaduirea Evangheliei, administrarea Sfintelor Taine si conducerea duhovniceasca a credinciosilor Mantuitorului sunt marile teme ale slujirii preotesti, a caror solutionare pretinde de la preot invatatura teologica-asadar cunoasterea temeinica a Cuvantului lui Dumnezeu si a intelepciunii crestine, care nu se poate cuprinde decat in scoli teologice, ce-si trag seva vietii din viata Bisericii.

Desigur ca in acest veac al stiintei, in care aceasta a facut progrese uriase, preotul trebuie sa fie si el un om cult, in sensul ca trebuie sa cunoasca marile teme cu care se confrunta omenirea, rezultatele la care se ajunge prin aceasta, spre binele omenirii. De altfel, Biserica a pretins de la preot in toate timpurile sa aiba o temeinica pregatire teologica, dar si culturala, pentru a putea fi de folos credinciosilor ei. In necrologul tinut la moartea prietentului sau Vasile, Sfantul Grigorie de Nazianz preamareste cultura laica si marturiseste ca n-a dispretuit decat parutele stiinte si superstitiile, care "duc la erori si la prapastia pierzarii, dar ca a indragit stiinta ce descopera adevarul cu privire la lucrurile din lume". Din acest motiv, zice Sfantul Parinte, "preotii si slujbasii statului, lipsiti de cultura, sunt o rusine". O obiectiune ce se pare ca circula si astazi si circula si pe timpul Sfintilor Parinti este aceea ca Apostolii au fost oameni simpli, neinvatati in ale teologiei. La aceasta obiectiune, Sfantul Grigore raspunde ca intr-un singur caz nu pretinde de la preot sa aiba o cultura temeinica, si anume, "atunci cand acesta face dovada sfinteniei si a puterii de a face minuni pe care au dovedit-o Apostolii. Aflati in preajma Divinului Invatator, Sfintii Apostoli au devenit teologi de seama, incat teologia noastra fata de aceea a unui Ioan sau Petru este o simpla baiguiala.

De aceea, scolile teologice nu trebuie sa fie numai simple institute de invatamant teologic, pepiniere de teologi invatati si destoinici interpreti ai textelor biblice si ai speculatiilor dogmatice, carora sa le fie indiferenta conformarea vietii lor cu doctrina pe care o reprezinta, ci ele au menirea sa fie, mai ales, institute de educatie sacerdotala, in care sa se cultive vocatia subiectiva a viitorilor preoti, evlavia ortodoxa, intelegerea duhovniceasca a vietii religioase si ravna acestora pentru inalta demnitate a misiunii preotesti, fiindca preotia presupune intai chemare si totala convertire si, numai dupa aceea, pregatire temeinica teologica si hirotonia. Caci hotarator in educatia viitorilor preoti ramane mereu climatul duhovnicesc in care acestia se pregatesc, experiind, clipa de clipa si zi de zi, entuziasmul sfant pentru preotie si constiinta covarsitoarelor greutati si raspunderi de care este incarcata aceasta. Cu un cuvant, scolile teologice organizate pe temeiul pedagogiei crestine trebuie, ca prin ajutorul mijloacelor duhovnicesti pe care le au la dispozitie din partea Bisericii, sa cultive vocatia sacerdotala si sa formeze, sa educe un preot autentic, care slujeste lui Hristos, slujind oamenilor in lume, ca si "cand ar sta in mijlocul celor ingeresti", cum se exprima Sfantul Iona Gura de Aur. Desavarsirea vocatiei sacerdotale-duhovnicesti este semnul preotului autentic. De aceea, Sfana Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament este plina de locuri in care se spune ca semnele distincitve sunt desavarsirea vocatiei sacerdotale si sfintenia vietii sacerdotului, caci preotia este o minune a harului divin si, de aceea, preotul trebuie sa devina prin viata lui o minune a sfinteniei.

Acesta este idealul pedagogiei sacerdotale pe care-l poate realiza numai prin o institutie de invatamant ce mijloceste viitorilor preoti o cultura teologica cat mai temeinica si care modeleaza sufletele acestora de asa maniera incat, intr-o atmosfera bisericeasca, sa-l deprinda ca, pe urmele Mareului Preot Hristos, sa-si realizeze aevea preotia. Asadar, preoti capabili de a vorbi, de a canta despre aceasta sfintenie, de a se lupta si de a munci pentru aceasta in chip maret, biruitor si durabil si, mai ales, de a o sustine prin viata lor spre slujirea credinciosilor. Numai astfel de preoti vor reusi sa fie propovaduitori ai Cuvantului lui Dumnezeu, sfintitori ai credinciosilor si conducatori duhovnicesti ai acestora.

CONCLUZII

In concluzie, se pune in scolile pentru pregatirea clerului ortodox problema mijloacelor pedagogice cu ajutorul carora sa se poata forma si educa chipul unui asemenea preot. Care sunt acestea? Instructia si educatia acelora care se pregatesc sa devina slujitori ai altarelor Bisericii Ortodoxe sa fie, desi, astfel organizata, incat sa creeze in jurul acestora o ambianta de omenie, noblete sufleteasca, distinctie spirituala si o completa imbisericire a vietii scolare. Sa se puna mare pret pe langa studiul cat mai temeinic al teologiei, mai ales pe exercitiile duhovnicesti, imbinandu-se studiul cu rugaciunea, institutul cu Biserica. De mare insemnatate in opera de educatie a preotului este legatura intima dintre profesori-preoti si elevii si studentii teologi, o legatura ce constituie un fel de confrerie duhovniceasca sub indrumarea episcopului. Caci marele mister al educatiei, in genere, dar, mai ales, al celei sacerdotale, ramane mereu influenta educatorilor autentici; a unor profesori temeinic pregatiti, cu multa experienta pedagogica, cu inima buna, arsa de dogoarea entuziasmului sfant de a forma si educa pe aceia care se pregatesc sa slujeasca celei mai sublime misiuni si celei mai inalte dregatorii pe care credinciosul o poate exercita; aceea de preot al Bisericii lui Hristos.

Asemenea consideratii, ce-si au originea in invatatura, traditia si in canoanele Bisericii Ortodoxe o determina pe aceasta sa organizeze institutii proprii de invatamant teologic.

Important este faptul ca profesorii acestor institute de invatamant teologic si de educatie a clerului ortodox sa fie recrutati dupa canoanele, randuielile si traditia Bisericii Ortodoxe si dupa principiile pedagogice crestine. Acestia sa fie pregatiti in institutii de invatamant si educatie ale Bisericii Ortodoxe, dar, mai ales, acestia sa fie ei insisi clerici.

Elevii si studentii acestor institutii de invatamant sa fie recrutati cu respectul invataturii Bisericii despre "vocatia obiectiva" si cu recomandarea Chiriarhului care-i va hirotoni. Chiriarhii au - dupa cum am aratat - obligatia canonica sa tina o legatura continua in tot timpul studiilor cu elevii si studentii lor recomandati seminariilor si institutelor teologice universitare. Programa analitica a scolilor teologice de toate gradele sa fie elaborata de catre Sfantul Sinod al Bisericii, tinandu-se cont de traditia Bisericii Ortodoxe, de progresele teologiei, de progresele stiintelor profane, cat si de necesitatile duhovnicesti ale vietii sociale contemporane in care ei vor sluji pe credinciosii lor. Elevilor si studentilor teologi sa li se mijloceasca prin aceasta programa analitica o temeinica cultura teologica, umanista. Dar sa se accentueze mai ales grija pentru educatia sacerdotala a acestora: sa se cultive vocatia exprimata prin dragostea netarmurita fata de Hristos, fata de Biserica Lui, cat si nazuinta fierbinte de a realiza, prin preotie, inaltele comandamente ale Evangheliei printre credinciosi. Pentru acestea, trebuie sa se retina, desigur, faptul ca forma de viata a preotului nu este numai de natura religioasa, ci si sociala, el fiind si cetateanul unui anumit stat. Pentru aceasta, subliniem faptul ca scolile pentru formarea clerului ortodox trebuie sa dispuna de profesori-preoti si duhovnici selectionati cu multa atentie, inzestrati cu multa experienta duhovniceasca, sustinuta de o adanca cunoastere a vietii sufletesti, de invatatura teologica, maiestrie pedagogica si, mai ales, ravna sacerdotala.

Este necesar ca in procesul de educatie a preotilor actuali sa colaboreze in scolile teologice o elita de profesori-preoti cu conducerea Bisericii (Sfantul Sinod). In aceasta colaborare, Biserica sa fie factorul hotarator, din pricina ca tanarul teolog trebuie sa creasca duhovniceste intr-o comunitate religioasa pentru a carei slujire el se pregateste si aceasta nu se poate intampla decat intr-o scoala teologica, ce-si trage seva din viata Bisericii: o scoala in care acesta invata sa creada cu Biserica, sa se roage cu Biserica, sa traiasca, sa gandeasca si sa-si simta toata viata si existenta intr-o sacrala legatura cu Biserica si cu neamul sau.

Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca,

"Mitropolia Olteniei", nr. 1-2/1976, pag. 20-36.

* Referat sustinut de autor in fata profesorilor de la seminariile teologice, la cursul de perfectionare didactica-metodica, 1-26 iulie 1975.
1. Vezi: Prof. S Cindea, Sensul preotiei la Sf. Parinti, in <<Studii teologice>>, martie-iunie 1950; Pr. Prof. I. Coman, Chipul preotului dupa Sf. Parinti, in <<Studii teologice>>, seria a II-a, an VIII, 1956, nr. 3-4.
2. Despre preotie, cartea a III-a, cap. IV.
3. Despre fuga, cap. 73.
4. Despre vrednicia preotiei.
5. Idem.
6. Despre preotie, cartea a II-a, cap. II.
7. Vezi: A. Mulders, La vocation au sacerdoce, Brugge, 1925; Fr. Maugnier, Petit manuel theologique et pratique de la vocation, Paris, 1928.
8. A se vedea: Despre preotie, cartea a III-a si cap.2 din cartea a IV-a.
9. Vezi: Sf. Ignatiu, Epist. Efeseni, XVI, 2; Clement, Epist. I-II, cap. XLIV, 2.
10. Invatatura celor 12 Apostoli, IV.
11. J. Middentropius, Academiarum celebrium universi terrarum orbis libri duo, I, Coloniae, 1572, p. 117. Acest autor se intemeiaza pe Fapte, XIX, 9 si pe II Timotei, cit si pe afirmatiile Sfintului Ambrozie (vezi: Migne, P.L., 1725 A).
12. In Die Scholis priscorum christ. teol., p.4 sq.
13. Christliche Kirschengeschichte, III, 12 Aufl., Leipzig, 1877, p. 188.
14. J. Themistor, Die Bildung und Erzihung der Geistlichen nach kath, Grundsatzen, 1904; Ch. Andre L'education sacerdotale des Apotres a l'ecole e Jesus Christ Sauverain Pretre, Paris, 1925.
15. Timotei si Tit au fost ucenicii Sfintului Apostol Pavel, formati si instruiti de catre acesta, asa ca ei au devenit tari in credinta si incercati in cunoasterea doctrinei crestine. La fel au procedat si ceilalti Apostoli, ceea ce a avut ca urmare ca episcopii au generalizat aceasta metoda pedagogica a uceniciei (vezi: Eusebiu, Ist. bis., V, 20, 4-8).
16. Vezi: Zeller, Die Philos, der Griechen in ihrer gesch. Entwicklung, V Aulf., I, 2, Leipzig, 1893, p. 1078.
17. W. Bousset, Judisch-christlicher Schulbetrib in Alexandrien und Rom., p. 282; vezi: Von Kampenhausen, Griechische Kirchenvater, 1967, p. 18.
18. Eusebiu, op. cit., V, 10, 1; VI, 3, 1-3; VI, 26-27; Ieronim, De vir. ilustr., c. 36, 38, 54; Bardenhewer, Altkirchliche Literatur, II, 41, 109; Die Katechetenschule zu Alexandrien, Leipzig, 1896.
19. Matter, Histoire de l'ecole d'Alexandria, Paris, 1896; Kihn, Die Bedeutung der antiochischen Schule, p. 86.
20. Hergenrother-Bilet, A. Theimer, Histoire des institution d'education ecclesiastique, Paris, 1841.
21. Rufinus, Apol. in Hierar., II, 8/MSL, 21, 592; F. X. Thalhofer, Unterricht und Bildung im Mittelalter, Munchen, 1928.
22. Vezi: Eusebius, VI, 3, 8; F. Lehmann, op. cit.
23. Statutele scolii din Nisibi au fost descoperite si comentate de catre Y. Guidi, Gli statuti della societa Asiatica Italiana, Roma, 1890. Aceste statute au fost traduse in limba germana cu titlul Die Statuen der Schule von Nisibis aus dem Jahre 496 und 590, "Zeitschrift fur Kirchengeschichte", von Th. Briger u.B. Bess, Gotha, 1898.
24. J. S. Chabat, L'ecole de Nisibi, son histoire, ses statues, "Journal asiatique", serie 9, t. 18, Paris, 1896, p. 66; Fr. Schemmel, Die Hochschule von Konstantinopel, von V bis IX Jahrhundert, Berlin, 1908.
25. Rb. Nelz, Die theologischen Schulen der morgenladischen Schulen, Bonn, 1916.
26. Berdnicov, Curs de drept bisericesc, trad. de S. Balanescu, Bucuresti, 1892.
27. Vezi: N. Iorga, Istoria Bisericii romanesti a vietii religioase a romanilor, vol. II, 1909; I Matei, Politica bisericeasca a statului romanesc, Sibiu, 1931.
28. In teologia catolica (in Franta) s-a nascut o controversa in legatura cu tema: Cheama Dumnezeu nemijlocit, printr-un impuls interior al Duhului Sfint, la preotie, asa ca numai acela care simte un asemenea impuls sa fie pregatit pentru a fi hirotonit, sau, in preotie, pot fi primiti si alti candidati, care nus imt un asemenea impuls? Impotriva teologului Brancherau, care in La vocation sacerdotale, Paris, 1909, sustine ideea ca impulsul acesta nu este necesar, a scris Lahitton, in La vocation sacerdotale, Paris, 1909. Acesta din urma sustine ca chemarea la preotie consta, esential, in "vocatio externa", asadar prin chemarea episcopului, sau ierarhia superioara a Bisericii, ce nu poate avea loc decit in urma unui examen temeinic din partea acestuia cu privire la conditiile fizice, psihice, intelectuale si morale ale candidatului. Inainte de hotarirea canonica a episcopului, candidatul nu are dreptul la hirotonie.
O comisie numita de Papa Pius al X-lea cu scopul de a studia aceasta problema a acceptat pozitia lui Lahitton (Acta apost. Sedis, IV, 1912, 185); asadar, din punct de vedere juridic, "vocatio" are loc prin actul prin care episcopul cheama un anumit candidat la hirotonie. Dar candidatul trebuie sa dovedeasca, inaintea acestei chemari: recta intentio, idoneitas (aptitudine), probitas vitae, doctrinae sufficientia. Interesant este ca, vorbind despre hirotonie, Codex Juris Canonici nu are in vedere chemarea canonica prin episcopat, ci chemarea interioara prin Duhul Sfint, cea sigura este identica cu "vocatio" si accentueaza (can. 1353) ca duhovnicii si aceia care fac educatia viitorilor preoti sa descopere si sa cultive la acestia "simburele chemarii divine" (divinae vocationis germen). Vezi: Stockums, Der Beruf zum Priestertum, p. 37.
29. In I Timotei, I, 18, hom. Migne, Patr. Gr., 62, 52.
30. Este adevarat ca in a doua jumatate a secolului I au fost chemati la preotie ai arhierie oameni simpli (vezi: Grigore de Nissa, De vita Gr. Thaumaturgi, in: Migne, Patr. Gr.; 46, 935 sq si Rufinus, Hist. eccl., X, 5, ed. Momsen, p. 963). Dar aceasta s-a intimplat in epoca eroica a crestinismului, cind, la raspindirea crestinismului erau necesare harisma si minunea. Acestia au fost exceptii ale Duhului Sfint. De aceea, mai tirziu, Sf. Parinti combat cu multa hotarire si argumente clare pe ierarhii care hirotonesc candidati nepregatiti si lipsiti de vocatie sacedortala.