CHIPUL PREOTULUI ORTODOX REFLECTAT IN OPERA TEOLOGICA SI PASTORALA
A SFINTILOR TREI IERARHI
<<In fiecare parohie, - spune scriitorul francez A. de
Lamartine - este un om care este al tuturor; este chemat ca martor,
ca sfatuitor ori ca reprezentat in toate actele cele mai solemne
ale vietii, care ia pe om de la sanul mamei sale si nu-l lasa
decat la mormant, care binecuvinteaza ori sfinteste leaganul,
nunta, patul mortii si sicriul; un om pe care copilasii se obisnuiesc
a-l iubi, a-l venera si a se teme fireste de el; pe care chiar
necunoscutii il numesc parinte; la picioarele caruia crestinii
merg si depun marturisirile lor cele mai intime; un om care prin
starea lui este mangaietorul tuturor nenorocirilor sufletelor
si ale trupurilor; mijlocitor obligat intre bogatie si saracie,
care vede pe cel sarac si pe cel bogat batand la usa sa, rand
pe rand; cel bogat pentru a-I lasa milostenia in ascuns, cel
sarac pentru a o primi fara a se rusina, care nefiind de nici
o treapta sociala, tine deopotriva la toate clasele: la clasele
de jos prin modestia si simplitatea vietii; la clasele inalte
prin educatia, stiinta si inaltimea sentimentelor, ce inspira
si recomanda o religie a iubirii de oameni; un om, in fine, care
stie toate, care are dreptul de a spune toate si al carui cuvant
cade de sus asupra inteligentelor si asupra inimilor cu autoritatea
unei misiuni dumnezeiesti. Acest om este preotul>>1.
Acest portret magistral, zugravit in imagini asa de vii si conturat
intr-o forma atat de maiastra si de expresiva ne ilustreaza in
modul cel mai graitor si mai convingator posibil atat chipul
ideal al preotului sacerdot cat si dimensiunea, greutatea si
importanta preotiei crestine, inaltimea si bogatia ei de inteles,
de continut si de datorii.
Sublima, sfanta, infricosata si plina de raspunderi este aceasta
inalta misiune a preotiei pentru ca este slujirea lui Hristos,
puterea si izvorul preotiei harice. Mantuitorul nostru Iisus
Hristos Cel ce a instituit Taina Preotiei dupa Sfanta Sa Inviere,
a randuit ca Apostolii si urmasii acestora in succesiune apostolica
(episcopii si preotii sfintiti prin hirotonie) sa continue in
biserica lucrarea Sa mantuitoare: sa propovaduiasca cuvantul
adevarului Sfintei Sale Evanghelii si sa indrepteze sufletele
oamenilor la lumina cunostintei de Dumnezeu; sa curateasca poporul
prin <<baia nasterii celei de a doua si innoirea Duhului>>,
sa-L reprezinte pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in chipul
sfintei jertfe si sa-L ofere credinciosilor sai hrana euharistica
spre omorarea pacatului si arvunirea vietii celei nestricacioase;
sa aprinda in sufletele pastoritilor sai caldura iubirii de Dumnezeu
si flacara luminii harului celui mantuitor care mistuie si curateste
intinaciunea pacatelor si alunga navalirea patimilor celor potrivnice,
pentru ca izbaviti de toata inselaciunea si rautatea sa-I infatiseze
sfant si fara prihana inaintea Dreptului Judecator.
Asa cum spune si Sfantul Grigorie Teologul in tratatul sau <<Despre
fuga>>, <<preotia urmareste sa intraripeze sufletul,
sa-l smulga din lume, sa-l dea lui Dumnezeu, sa-l faca sa pazeasca
chipul lui Dumnezeu, daca nu l-a pierdut; daca e in primejdie
sa-l piarda, sa-i arate calea ca sa si-l pastreze; iar daca si
l-a stricat, sa-l aduca din nou la starea cea dintai. Preotia
urmareste sa faca sa locuiasca, prin Duhul Sfant, Hristos in
inimile oamenilor. Si in sfarsit, scopul cel mai de seama al
preotiei este sa-l faca Dumnezeu si partas fericirii celei de
sus pe cel ce apartine cetei de sus, pe om>>2.
Toate aceste eforturi sustinute de regenerare a vietii spirituale,
ar fi zadarnice si neputincioase, daca preotul nu ar fi intarit
in slujba sa de harul dumnezeiesc, pentru ca toate celelalte
indeletniciri si sarcini ale omului sunt sustinute si intarite
de puterile firesti ale acestuia, in timp ce preotia este ajutata
de cele supranaturale, pentru ca se savarseste cu lucrarea si
puterea lui Dumnezeu, cu acea <<putere cereasca pe care
nici arhanghelii si nici ingerii nu o au>>3.
Sarcina fiecarui om o poarta el insusi, insa sarcina preotiei
o poarta fiecare preot in parte. Insusi Domnul nostru Iisus Hristos,
Cel ce a fagaduit ca <<va fi cu noi pana la sfarisitul
veacurilor>> (Matei 28, 20). Acest fapt inalta misiunea
preotiei mai presus de orice demnitate si slujire omeneasca,
fiindca preotul nu lucreaza si nu administreaza cele sfinte numai
cu puterea si capacitatea sa de om, ci cu cuvantul, cu inima
si cu puterea lui Hristos, cu acea putere dumnezeiasca cu care
Mantuitorul a incredintat pe Sfintii Apostoli ca <<vor
calca peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului>> (Luca
10, 19).
Aceasta putere harica cu care Dumnezeu a investit pe alesii
Sai, are drept scop sa mijloceasca revarsarea asupra noastra
a darurilor dumnezeiesti necesare mantuirii si sfintirii sufletelor
noastre, caci prin lucrarea preotiei, Mantuitorul a lasat in
sarcina preotilor grija mantuirii sufletului omenesc, rascumparat
cu pretul scumpului Sau Sange. In aceasta arta a zidirii sufletesti
a credinciosilor, consta toata greutatea si sublimul preotiei
crestine caci, <<Oricat de anevoioasa si de grea ar parea
medicina - spune Sfantul Grigorie Teologul - totusi nu-i atat
de grea ca preotia, unde trebuie sa observi si sa vindeci purtarile
oamenilor, patimile lor, viata lor, vointa lor si altele asemenea
din om; unde trebuie sa izgonesti din perechea asta a noastra,
din suflet si trup, tot ce este animalic si salbatic si sa pui
in loc si sa statornicesti, tot ce este bland si placut lui Dumnezeu>>4.
Acesta ii facea pe Sfintii Parinti sa se sfiasca in fata unei
asemenea mari vrednicii iar in anumite situatii aproape ca nu
cutezau sa o primeasca. Chiar Sfintii Trei Ierarhi s-au temut
de ea, socotindu-se nevrednici de aceasta chemare, desi erau
curati ca ingerii. S-au temut gandindu-se la maretia ei si la
responsabilitatea lor ca pastori de suflete, pentru ca imbratisand-o
sa faca din aceasta nobila misiune cea mai vie si mai sfanta
lucrare a vietii lor, ramanand peste veacuri adevarate modele
de teologi si chipuri desavarsite ale adevaratului pastor de
suflete pe care l-au ilustrat cu inegalabila maiestrie in operele
lor nemuritoare despre preotie si l-au intruchipat in trairea,
nevointa si faptele lor pilduitoare.
Ei stiau ca a fi preot si teolog, a vorbi despre Dumnezeu si
mai ales a-L simti pe Dumnezeu si a savarsi cele sfinte, trebuie
sa te sfintesti tu insuti mai intai; trebuie sa fii curat cu
inima si pentru a fi curat cu inima, trebuie mai intai ca mintea
sa-ti stapaneasca patimile; trebuie sa plangi pentru pacatele
savarsite, sa fii bland, smerit, iertator, sa flamanzesti si
sa insetezi de dreptate, sa fii milostiv si sa iubesti pe aproapele
tau. Constient de aceasta menire, Sfantul Grigore Teologul afirma
astfel inainte de a se invrednici sa dobandeasca harul preotiei: <<Pentru
ca sa curat pe altii, spune el, trebuie sa fiu eu mai intai curat.
Sa fiu eu intelept, ca sa inteleptesc pe altii. Sa fiu eu lumina,
ca sa luminez pe altii. Sa fiu eu aproape de Dumnezeu ca sa apropii
pe altii. Sa fiu eu sfant, ca sa sfintesc pe altii. Ca sa conduc
cu mana, ca sa sfatuiesc cu pricepere>>5. Ea este expresia
celei mai inalte constiinte a responsabilitatii sacerdotale ce
apasa pe umerii preotului. O constiinta patrunsa pana in adancul
ei de duhul slujirii lui Dumnezeu si a oamenilor; o inima inflacarata
care se jertfeste si se daruieste necontenit in slujba semenilor, <<care
nu cauta pe ale sale si nu gandeste raul>> (I Cor. 13,
5), ci pururea urmeaza <<cele bune si de folos sufletelor>> (atat
in ce priveste binele moral personal cat si cel a pastoritilor).
Aceasta este inima preotului la care alearga <<tot sufletul
crestinesc cel necajit si intristat care are trebuinta de mila
si ajutorul lui Dumnezeu>>.
Ca preoti si pastori, Sfintii Trei Ierarhi au fost profund ancorati
in viata spirituala a pastoritilor lor si in indeplinirea misiunii
lor sacramentale pe care au slujit-o cu atata abnegatie si devotament
incat nu au precupetit nici timpul, nici odihna si nici truda
si oboseala, ci au pus in valoare tot talentul, toata eruditia
si cultura lor, tot spiritul de sacrificiu si toata stradania
si nevointa lor, in scopul imbunatatirii sufletesti a credinciosilor.
Pentru ei, factorul determinant in slujirea misiunii preotesti
(al carei scop fundamental este formarea caracterelor crestine
si modelarea sufletelor) il constituie exemplul vietii personale
a preotului, adica <<graiul faptelor>>. Aceasta este
trairea autentica a Evangheliei si predica vie care are o inraurire
covarsitoare asupra vietii pastoritilor. Predica prin cuvant
lumineaza doar mintea si sensibilizeaza inima, insa exemplul
faptei este mai usor intuit de credinciosi, care vazand forma
vizibila si concreta in care se prezinta binele infaptuit sub
ochii lor, se aprind si mai mult de dorinta de a-l transpune
intocmai in practica si astfel prind gustul virtutii. De aceea
preotul in calitatea sa de pastor de suflete si <<ca model
si dreptar al pietatii spre indrumarea pe calea cea dreapta a
celor ce urmeaza Domnului>>6, i se cere lui mai intai,
inaintea tuturor sa traduca in fapta poruncile dumnezeiesti ale
Sfintei Evanghelii, ca in felul acesta <<sa infatiseze
tuturor chipul oricarui bine, facand el mai intai cele ce invata>>7
cum marturiseste Sfantul Vasile cel Mare sau cum avea sa spuna
de altfel mai tarziu, Sfantul Ioan Gura de Aur in celebrul sau
tratat Despre preotie: <<Atunci esti un invatator desavarsit,
cand prin cele ce faci si prin cele ce inveti duci pe ucenicii
tai, pe credinciosi, la viata fericita, pe care a poruncit-o
Hristos>>8.
Sfintii Trei Ierarhi au fost consecventi intru totul indeplinirii
idealului sfant al preotiei, consacrand in slujba lui tot elanul
si efortul lor, impletind armonios cuvantul cu fapta, munca cu
rugaciunea, curatia cu smerenia, jertfa cu daruirea, abnegatia
cu evlavia, cultura cu trairea si iubirea dezinteresata si sincera
cu mila fata de cei saraci, pentru a deveni in felul acesta icoane
vii ale virtutii si trairii crestinesti. In tot ce au invatat
si au infaptuit ei in toate laturile apostolatului lor evanghelic,
intrezarim chipul ideal al adevaratului pastor duhovnicesc care
se straduieste neincetat sa-si impodobeasca viata sa religios-morala
in asa fel incat <<frumusetea sufletului lui sa straluceasca
in toate imprejurarile din viata lui, ca sa poata in acelasi
timp, si bucura, dar si lumina sufletele celor ce-l privesc>>9.
Aceasta constiinta a misiunii preotesti, care defineste profilul
moral al adevaratului slujitor al sfantului altar, izvoraste
din convingerea ca in numele lui Dumnezeu nu poti lucra cu vrednicie
si nici nu poti apropia pe oameni de Dumnezeu daca nu esti tu
mai intai cu sufletul neprihanit langa Dumnezeu. <<Marele
scop pentru care este pus un pastor intr-o parohie - spunea odata
cineva - , nu este acela de a-si urmari studiile sale teologice,
nici de a-si cercerta enoriasii in fiecare saptamana, nu este
nici macar acela de a le predica Duminica; ci acela de a trai
in mijlocul lor ca un om al lui Dumnezeu, a carui prezenta insasi
sa fie o dovada ca e cu putinta sa traiesti pe pamant viata de
sus si ca lucrurile de care se vorbeste Duminica la biserica
sunt realitati>>10. Numai atunci samanta cuvantului evanghelic
va prinde radacini si va incolti in sufletele oamenilor si numai
asa va avea preotul certitudinea si insufletirea care rezulta
din convingerea ca reprezinta adevarul si anume atunci cand aceste
adevaruri au fost traite si realizate integral in viata sa exemplara.
Altfel, invatatura singura fara pietate adanca nu aduce roade
si cuvantul preotului nu poate avea ecou in sufletele ascultatorilor
si nu poate zidi. El ramane sec, fara viata; nu patrunde in adancul
inimii pentru ca nefiind simtit cu toata fiinta, nu are putere
de convingere. De aceea pe buna dreptate afirma candva episcopul
Guillibert din Ferejus la inceputul secolului XX: <<Sa
ne fereasca Dumnezeu de un cler care n-ar tinti decat numai stiinta.
Prin aceasta ar castiga academiile, dar popoarele n-ar mai avea
painea vietii>>11.
Pentru a evita acest esec nu ramane decat o singura cale trasata
de Mantuitorul si de Sfintii Trei Ierarhi si anume aceea ca preotul
sa-si conformeze viata cu spiritul invataturii evanghelice, unind
invatatura cu fapta si demonstrand tuturor ca ceea ce zice si
face, caci numai astfel isi vor capata oamenii increderea intr-insul
si-l vor aprecia si iubi ca pe un adevarat parinte. Credinciosii
vor sa vada in persoana si purtarea preotului intruchiparea fidela
a virtutii si nu numai un simplu vorbitor despre Dumnezeu, ci <<un
exemplu evident de impinire a fiecarei porunci a Domnului, astfel
incat chiar si atunci cand tace, exemplul fapelor lui sa fie
pentru invatatura mai eficace decat orice vorba>>12 - cum
spune Sfantul Vasile. Prin credinta puternica si viata curata
insotita de cununa faptelor bune si preotul poate ajunge asemenea
Sfantului Vasile cel Mare un faclier al inimilor si o pilda de
inaltare neintrerupta pe treptele virtutilor crestine asa cum
il elogiaza biserica in cantarile ei: <<Ai adunat cuvioase
parinte multimea bunatatilor sfintilor: blandetea lui Moise,
ravna lui Ilie, marturisirea lui Petru, teologia lui Ioan si
ca si Sfantul Apostol Pavel n-ai incetat a striga: cine nu este
slab si eu sa nu fiu slab, cine se sminteste si eu sa nu ma aprind>> (stihira
a II-a, de la Stihoavna Vecerniei praznicului).
Pentru a ajunge la inaltimea chemarii sale, preotul trebuie
sa fie potrivit indemnului si modelului de viata al Sfintilor
Trei Ierarhi, un pios traitor al virtutilor crestine <<sa
atraga pe credinciosi pe calea virtutii prin covarsirea virtutii
sale>>13, adica sa fie prin viata, comportarea si gandirea
lui <<o oglinda nepatata a lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti>>14.
Asa de nepatata si neintinata sa-i fie viata, incat nu pe pamant
s-ar petrece ea, ci <<in cer, printre puterile ingeresti>>15
spune Sfantul Ioan Gura de Aur.
Umbland pe pamant, preotul trebuie sa fie omul care coboara
mireasma cerului pe intinsul pamantului prin nestricaciunea sufletului
sau care <<trebuie sa fie mai curat decat insesi razele
soarelui, pentru ca Duhul Sfant sa nu-l paraseasca si sa poata
(oricand) spune: <<De acum nu mai traiesc eu, ci Hristos
traieste in mine>> (Galateni 2, 20)16. Cu alte cuvinte
trebuie sa traiasca in tine Dumnezeu pentru ca sa-L poti cunoaste.
Trebuie sa-L gasesti mai intai si dupa aceea sa-L propovaduiesti
altora, spunand ca si Sfantul Apostol Pavel, ce stii tu, ce simti
tu, ce esti tu, ce poti tu, acum cand Dumnezeu locuieste intru
tine si lucreaza in lume prin tine, caci altfel niciodata nu-L
vei gasi iar daca te -ai unit cu El prin fapta buna si prin viata
curata, atunci El insusi va grai oamenilor prin tine.
Deci preotului i se cere mai inainte de toate viata morala ireprosabila
si sfintenie. Aceste doua insusiri sunt impuse atat de calitatea
sa de pastor al turmei duhovnicesti cat mai ales de conditia
sa de sfintitor al vietii credinciosilor. Ca mijlocitor al harului
divin si organ sfintitor al vietii pastoritilor sai, <<preotul
este dator sa se prezinte in fata sfantului altar curat, precum
cu sufletul asa si cu trupul>> dupa cum prevad Povatuirile
din Liturghier. Cele sfinte se chivernisesc si se dau celor sfinti
adica curati cu inima si fara de prihana asa cum se exprima in
mod sugestiv Mantuitorul in rugaciunea Sa arhiereasca: <<pentru
ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi ca si ei sa fie sfintiti intru
adevar>> (Ioan 17, 19). In aceste cuvinte este cuprinsa
cea mai imperativa datorie a preotului si a apostolului crestin.
De fapt intreaga viata a preotului trebuie sa fie un proces de
neincetata pregatire spirituala, un urcus continuu pe culmile
sfinteniei, pentru ca el savarseste jertfa cea fara de sange
si vine in contact nemijlocit cu insusi Sfantul Trup si Sange
al Domnului pe care il atinge, il consuma si il imparte credinciosilor. <<Spune-mi,
te rog, se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur, unde-l vom pune
pe preot, atunci cand cheama Duhul cel Sfant, cand savarseste
prea infricosatoarea jertfa si cand atinge necontenit pe Stapanul
obstesc al tuturora? Cat de mare curatie, cat de mare evlavie
ii vom cere? Gandeste-te ce fel trebuie sa fie mainile acelea
care slujesc, ce fel trebuie sa fie limba aceea care rosteste
acele cuvinte? Nu trebuie sa fie oare mai curat si mai sfant
decat oricine altul sufletul care a primit atata duh>>17?
Insa Duhul cel mantuitor si de viata datator lucreaza dupa masura
credintei. Daca acest Duh <<Care totdeauna pe cele neputincioase
le vindeca si pe cele cu lipsa le implineste>> ar intalni
o minte luminata de credinta, o simtire launtrica evalvioasa,
o inima aprinsa de focul dumnezeiestii dragoste si o vointa statornica
in implinirea poruncilor lui Dumnezeu, <<ar smulge sufletul
preotului din orice intinaciune - spune Sfantul Ioan Gura de
Aur - si i-ar pastra nevatamata frumusetea cea duhovniceasca>>18
ajutandu-l sa-si inalte treptat viata sa personala astfel incat
sa si-o apropie de sfintenia Tainelor. Dar pentru a ajunge sa-si
faca din trupul sau templu al Duhului Sfant, trebuie mai intai
sa biruiasca patimile din el: sa starpeasca gandurile rautatii,
sa alunge poftele cele viclene si sa domine toate dorintele,
efectele si pasiunile care il trag in jos spre pacat si potrivit
indemnului Sfantului Ioan Gura de Aur <<sa fie infrant,
veghetor, sa aiba ochii in patru; pentru ca el traieste nu numai
pentru el, ci si pentru o atat de mare multime de oameni>>19.
Ca vietuitor intre oameni, el nu trebuie sa uite niciodata faptul
ca nu ii este permis nicicand sa recurga la sentimente inferioare,
la instincte brutale si la gesturi si atitudini necuviincioase
care il injosesc si il compromit in fata credinciosilor.
Astazi se cere mai mult ca oricand, ca preotul sa fie un crestin
adevarat intre ceilalti oameni, <<incat Evanghelia sa se
raspandesca datorita purtarii lui nu mai putin decat cuvantul
lui>>20, spune marele ierarh antiohian. Preotul trebuie
sa se distinga radical de restul oamenilor prin trairea sa crestineasca,
prin caracterul sau generos si conduita sa ireprosabila. El nu
poate fi ca ceilalti oameni cu inima lor pamanteasca si intunecata
de patimi, ci cu o inima inflacarata de duhul dragostei de Dumnezeu
si de oameni, cu o inima curatita pana in strafundurile ei de
toata negura si rugina pacatului, pentru ca preotul simte nu
cu inima sa de om, cu cu inima Celui care l-a trimis la oameni
ca sa-I cheme la El si sa-I mantuiasca in numele Lui. Inima omeneasca
a preotului se confunda si se topeste in inima incandescenta
si dumnezeiasca a Domnului nostru Iisus Hristos. In aceasta inima
se aduna si ard ca o suprema jertfa toate gandurile si dorintele
credinciosilor, pentru ca toate faptele omenesti se indrepta
spre ea ca intr-un focar, toate se lamuresc la lumina si la caldura
ei, a celei mai mari inimi care le cuprinde pe toate si care
este inima preotului. Din aceasta inima izvorasc ca dintr-un
izvor toate gandurile curate si sentimentele nobile, caci nu
poate fi preot adevarat cu sentimente josnice, nu poate predica
iubirea si in acelasi timp sa urasca, nu poate invata smerenia
si sa fie orgolios, nu poate recomanda milostenia si sa fie avar
si egoist, nu poate propovadui dreptatea si sa fie nedrept, nu
poate elogia intelepciunea si rabdarea si sa fie nechibzuit,
imprudent sau irascibil, nu poate cere blandete si sa fie bruta,
caci altfel ar contrazice toata invatatura evanghelica si ar
deveni pricina de sminteala inaintea oamenilor, care ar vedea
in el un travestit si nu o pilda vie a virtutii, ci un pictor
fals al ei.
Toate faptele si manifestarile exterioare ale preotului trebuie
sa-l vadeasca ca fiind un om al lui Dumnezeu demn de misiunea
sa, curatit de patimi, cu gesturile controlate, cu fruntea descretita,
cu privirea blanda si prietenoasa si cu vorba dulce si tacticoasa,
incat - spune Sf. Grigore - <<sa nu sune niciodata fals
sau sa aiba sunet de arama, ci sa fie intocmai ca argintul sau
aurul in orice imprejurare din viata>>21, adica sa fie <<statornic
in caracter, cunoscator al randuielilor canonice si corect in
ale credintei, traind cu toata ravna crestineasca in cumpatare
si asceza>>22, cum afirma Sfantul Vasile cel Mare.
Acesta este chipul adevaratului preot care se jertfeste pe sine
pentru binele si mantuirea sufleteasca a pastoritilor sai, a
preotului care se straduieste cu timp si fara timp sa se ridice
la inaltimea chemarii sale, raspunzand fara preget nevoilor sufletesti
ale credinciosilor sai, astfel incat suferintele lor sa devina
suferintele sale, neputintele lor sa devina neputintele lui,
iar lipsurile si slabiciunile lor, sa le ia in sarcina sa pentru
a le usura cu ravna, intelepciunea si nevointa sa ajutate de
puterea harului dumnezeiesc. Acesta este jugul preotiei. Este
jugul lui Hristos care a luat asupra sa povara pacatelor noastre
suferind pentru ele si pironindu-le pe Cruce. Prin jertfa Sa
s-a spalat zapisul pacatelor noastre iar prin jertfa euharistica
si rugaciunile preotilor se izbavesc suflete din moarte si se
acopera multime de pacate. Preotul este un om de jertfa pentru
ca si preotia in sine este o jertfa prin lucrarea ei. Jertfa
este cel mai pios omagiu oferit de cineva cuiva in semn de pretuire
si cinstire. Si preotul se ofera pe sine credinciosilor intocmai
ca o jertfa, caci preotul este luat dintre oameni si pus pentru
oameni, adica viata sa si puterea sa de munca si de sacrificiu
este pusa in slujba poporului dreptcredincios. <<Nu voi
M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi - spune Mantuitorul-
si v-am randuit sa mergeti si roada sa aduceti, si roada voastra
sa ramana, ca Tatal sa va dea orice-I veti cere in numele Meu>> (Ioan
15,16).
Roada jerfei preotesti adica a slujirii apostolatului evanghelic,
inseamna dupa Sfantul Vasile cel Mare <<lucrare de zidire
a Bisericii, indreptarea greselilor, ajutorarea celor napastuiti,
apararea fratilor cu credinta sanatoasa..., si ravna si sarguinta
pentru a aduce o imbunatatire cat de mica Bisericii>>23,
iar dupa Sfantul Ioan Gura de Aur <<vindecarea si curatirea
cu pricepere a patimilor si pacatelor credinciosilor, ca sa ne
folosim si unii si altii, si cei care au trebuinta de vindecare
si noi, carora ni s-a incredintat grija de a-I vindeca>>24.
Acestea sunt sarcinile preotiei crestine privite in lumina invataturii
si slujirii Sfintilor Trei Ierarhi. Aceste sarcini nu scad niciodata,
ci dimpotriva sporesc continuu, solicitand tot mai mult inima,
timpul, talentul si efortul intelectual si spiritual al preotului.
Atat de mult trebuie sa-si valorifice preotul talentul si efortul
sau depus in slujba indreptarii vietii credinciosilor, incat,
spune Sfantul Vasile cel Mare, <<sa nu aiba odihna in lucrarile
lui, ci propria si deosebita lucrare a grijii incredintate lui
sa aiba in vedere imbunatatirea (sufleteasca) celor pe care ii
conduce>>25.
Iata greutatea, raspunderea si spiritul de jertfa si de daruire
care apasa pe umerii preotului. Insa in ciuda tuturor incercarilor
si obstacolelor care se interpun in calea sa, preotul trebuie
sa ramana mereu acelasi: treaz, optimist si increzator in ajutorul
lui Dumnezeu, neobosit, rabdator, neinfricat, activ, insufletit
de ravna, cucernic si stapanit de o pasiune sacra pentru marea
sa misiune, consumat de focul ei nestins. In acest devotament
si zel nestavilit de a sluji cu credinta si vrednicie inalta
sa misiune, va gasi preotul resortul intern si parghia de rezistenta
si de refacere a fortelor sale sufletesti, fiindca cu cat se
pare a fi mai grea si mai anevoioasa preotia cu atat este mai
inalta si mai sublima fiind dumnezeiasca si daruind nebiruita
putere spirituala celui ce o savarseste cu dragoste.
Nici o slujire din lumea aceasta nu ofera satisfactia datoriei
implinite si bucuria binelui savarsit ca preotia, cu toate ca
ea este insotita de nenumarate ispite si necazuri care rascolesc
si biciuiesc sufletul preotului. <<Valurile care tulbura
sufletul preotului sunt mai mari decat vanturile care framanta
marea>>26 spune Sf. Ioan Gura de Aur. Necazurile si durerile
preotiei nu diminueaza ravna, efortul si elanul preotului, ci
dimpotriva ii inalta, sporindu-I tot mai mult dorinta si puterea
de a-si implini datoria.
Puterea preotiei sta in sfintenia, in frumusetea si in obligativitatea
lucrului ei, in datoria si in raspunderea sacerdotiului crestin,
in credinta, hotararea si entuziasmul cu care cativa oameni prigoniti
au revolutionat lumea, aducand-o la picioarele Crucii lui Hristos.
In aceasta teribila forta spirituala consta marele miracol al
preotiei crestine.
Aceasta minune a convertirii sufletelor se cere infaptuita cat
va fi lumea, prin stradania, evlavia si zelul misionar al preotului,
prin acel zel <<care nu se linisteste, nu simte odihna
si impacare, pana ce nu a facut totul, pana ce nu a incercat
toate mijloacele, pana ce nu a platit toate jertfele pentru castigarea
sufletelor>>27.
Daca acest foc sacru al iubirii nu invapaiaza inima si sufletul
preotului, el nu va ajunge niciodata sa guste din potirul bucuriei
si al frumusetii duhovnicesti pe care o ofera trairea si lucrarea
preotiei. El nu se va ridica niciodata la constiinta implinirii
misiunii sale, caci ii lipseste dinamismul, energia si vigoarea
sufleteasca pe care o produce iubirea. Iubirea fata de Dumnezeu
si de oameni este busola care orienteaza si indreapta intreaga
activitate pastorala a preotului. Ea invioreaza si insufleteste
zelul si devotamentul preotului, innobiland tot mai mult relatiile
dintre el si credinciosi. Adevarata iubire evanghelica nu cunoaste
margini. Ea trece peste toate barierele si incercarile, biruie
ispitele, rabda necazurile si uita adesea de sine cand este pusa
in joc mantuirea sufletelor. O asemenea iubire zideste, intareste
si da putere, sacrificiu. Ea culmineaza in jertfa, se verifica
in jertfa si se pecetluieste cu jertfa de sine pentru binele
aproapelui. Cand inima preotului incepe sa vibreze de o asemenea
dragoste, cugetul lui deja incepe sa depaseasca sfera preocuparilor
marunte. Pe preot nu-l mai subjuga grijile familiare sau amanuntele
de contrariere si de neajunsuri care raman pentru el simple accidente
secundare, ci un singur tel il framanta (dupa spusa Sfantului
Ioan Gura de Aur): <<Cata stiinta trebuie sa aiba si cata
munca trebuie sa depuna ca sa schimbe viata credinciosilor, sa-i
vindece bine si sa le spuna lutul duhului>>28. Acesta este
idealul sfant al preotiei in slujba caruia s-au dedicat cu toata
ardoarea, credinciosia si fiinta lor Sfintii Trei Ierarhi. Viata
lor a fost o flacara vie care s-a mistuit de duhul slujirii lui
Dumnezeu si a oamenilor, arzand necontenit din untdelemnul virtutilor.
Exemplul pilduitor al vietii lor, concretizat in tot ceea ce
au infaptuit ei cu cuvantul, cu scrisul si cu fapta, precum si
rabdarea, tactul, intelepciunea si priceperea lor in arta de
a carmui sufletul omenesc pe calea mantuirii, fac din acesti
straluciti luceferi ai Ortodoxiei cele mai proeminente figuri
de pastori din istoria Bisericii crestine. In opera pastoral-misionara
realizata de ei, preotul zilelor noastre isi poate gasi oricand
solutia remediului, pilda, indemnul, optimismul spiritual si
calauza sigura de drumurile vietii in slujirea apostolatului
crestin. Ei au inteles preotia la inaltimea si valoarea ei si
au implinit-o in spiritul autentic al Evangheliei, pentru ca
erau constienti de rolul si chemarea lor ca pastori de suflete: <<Dumnezeu,
spune Sfantul Ioan Gura de Aur ne-a lasat, pe noi (preotii) ca
sa fim ca niste luminatori, ca sa fim ca un aluat, ca sa fim
ca dascali ai altora, ca sa ne invartim ca niste ingeri imprejurul
oamenilor, ca sa ne purtam cu dansii dupa cum se poarta barbatii
duhovnicesti catre cei trupesti, ca dansii sa se foloseasca ca
samanta, care sa producem fruct mult si bun>>29.
Pentru a oferi lui Dumnezeu acest fruct duhovnicesc adica sufletele
credinciosilor castigate pentru adevar si mantuire, preotul trebuie
sa fie un om de jertfa, adica sa se daruiasca in intregime turmei
sale. Sa fie profund implicat in viata poporului dreptcredincios,
impartasind soarta acestuia; sa participe la durerile si suferintele
sufletesti si trupesti ale enoriasilor sai, indestuland pe cei
saraci si neputinciosi, sprijinind pe cei bantuiti de soarta,
mangaind pe cei intristati si fara de ajutor si <<facand
tot ce-i sta in putinta pentru a preveni sufletele cele sanatoase,
spre a vindea pe cele bolnave si spre a smulge din ghearele mortii
pe cele in agonie>>30. Intr-un cuvant, el trebuie sa fie <<tuturor
toate>> (I Cor. 9, 19) cum spune Sfantul Apostol Pavel,
adica frate, preot si parinte, incat fiecare suflet obidit, incercat
de greutatea pacatului si de povara suferintelor sa gaseasca
in persoana preotului un liman lin de scapare, o punte sigura
de salvare, un stalp de intarire si un reazim de mangaiere. In
toate imprejurarile el trebuie sa fie pentru fiecare enorias
al sau cel mai cald sustinator, folositor si ajutator: invatatorul
celui ignorant, mangaietorul saracului, aparatorul celor apasati,
parintele orfanilor si ocrotitorul vaduvelor. In parohia sa,
el trebuie sa se comporte cu fiii enoriei sale, spune Sfantul
Vasile cel Mare <<ca un adevarat pastor al oilor lui Hristos
care isi pune sufletul pentru ele si nu le paraseste, pentru
ca atunci cand va fi timpul potrivit sa le incredinteze Evanghelia
lui Dumnezeu. Ca doctor (trebuie sa se poarte) cu multa mila
dupa stiinta invataturii Domnului, vindecand bolile sufletelor
spre ingrijirea sanatatii si sederii intru Hristos..., iar ca
parinte si doica a propriilor copii cu multa dispozitie a dragostei
intru Hristos, fiind bucuros sa impartaseasca acestora nu numai
Evanghelia lui Dumnezeu, ci si insasi sufletul sau>>31.
Aceasta inseamna angajare continua si daruire jertfelnica si
neintrerupta in slujba implinirii apostolatului sau. Preotul,
trebuie sa fie mereu prezent si activ in parohia sa, nu numai
atunci cand imprejurarile deosebite ii solicita interventia si
ajutorul ci ori de cate ori constata nenorociri, rataciri de
la dreapta credinta, abateri si decaderi morale, incercari si
tulburari care, din pacate, devin tot mai frecvente in lumea
de astazi. Se pacatuieste mult, se savarsesc crime, sinucideri,
avorturi, furturi, apostazii, profanari si nedreptati; se uraste
aprig, se minte, se inseala, se calomniaza, se jura stramb se
ravneste bunul altuia, se cearta si se invrajbesc oamenii intre
ei, se dezmembreaza familiile, se strica tinerii si se intuneca
tot mai mult chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om pierzandu-se
astfel frumusetea omului din launtru (duhovnicesc). In fata unor
asemenea tragedii, preotul nu trebuie sa ramana pasiv si indifernt,
ci tebuie sa adopte atitudine ferma si masuri energice: <<sa
mustre, sa certe si sa indemne cu indelunga-rabdare (II Timotei
4, 20), sa combata si sa starpeasca raul, sa povatuiasca cu duhul
blandetii, indreptand obiceiurile <<invatand cuvantul adevarului>> si
facand lucrul evanghelistului.
Asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, el trebuie sa nu uite
niciodata faptul ca din clipa in care <<I s-a incredintat
purtarea de grija a sufletelor este dator sa dea socoteala pentru
fiecare iar daca unul dintr-insii ar cadea in pacat, fara ca
el sa-l fi invatat mai inainte legea lui Dumnezeu sau, dupa ce
a cazut acesta staruie (in pacat), fiindca nu i s-a aratat modul
indreptarii, sangele acela din mainile lui se va cere precum
este scris>>32 (Iez. 3, 20).Toata aceasta gama de suferinte
sufletesti si trupesti, tot raul material si spiritual care exista
astazi in lume (si in parohia sa), trebuie sa-l doara, sa-l ingrijoreze
si sa-l preocupe mereu pe preot. Sa-l preocupe grija si interesul
profund de a asigura existenta sufleteasca oricarui suflet ratacit,
sa gaseasca mijloace si solutii potrivite pentru eliminarea raului
moral si fizic si sa se aplece cu mila si indurare de tot sufletul
ingreuiat de pacat si impovarat de necazuri care striga neincetat
catre el. Striga pentru ca Mantuitorul a pus aceasta comoara
de mare pret - sufletul omenesc - la inima sa si a preotului.
Striga toti cei care au nevoie de sprijinul si ajutorul preotului:
pacatosii, necredinciosii, saracii, indureratii, napastuitii,
bolnavii, cei amenintati sa cada in primejdie de moarte, cei
deznadajduiti si disperati si toti cei asupriti de soarta si
lipsiti de ajutor si daca nu striga ei insisi, striga pentru
ei toti Hristos catre preot - catre preotul Lui si al lor: ajutor!
Iata imperativele majore ale vremii de astazi care il obliga
pe preot sa gandeasca constiincios la chemarea sa si sa-si achite
cu cinste si demnitate sarcinile si raspunderile preotiei. Astazi,
cand superstitiile, credintele desarte si falsele conceptii religios-morale,
instraineaza tot mai mult pe om de Dumnezeu, ca imoralitate,
ignoranta si indiferenta religioasa si morala afecteaza viata
spirituala a celor din jur, iar lipsurile si suferintele se resimt
clipa de clipa, se impune mai multa ca oricand preotului datoria
stringenta de a raspunde in mod hotarat la nevoile si durerile
sufletesti si trupesti ale pastoritilor: de a lucra cu timp si
fara timp la tamaduirea si remedierea raului din mijlocul lor
si de a-I lumina, a-I indrepta si ai mantui pe toti fiii sai
sufletesti, implinindu-le lipsurile, usurandu-le nevoile, vindecandu-le
bolile si inlaturand toate nenorocirile si suferintele cu cuvantul,
cu rugaciunea si cu fapta de milostenie si caritate, asa cum
au inteles sa faca Sfintii Trei Ierarhi la vremea lor, intr-un
context istoric in care Biserica se confrunta cu mari dificultati
de ordin religios, moral si social, mare parte din ele asemanatoare
celor de astazi.
Ca si atunci, si astazi i se cere preotului sa fie un om al
vremii sale, adica profund ancorat in nevoile si problemele bisericii
si integrat perfect in viata spirituala a pastoritilor sai, adica
sa se identifice cu nevoile, lipsurile si suferintele lor. Sa
fie ca si Sfantul Ioan Gura de Aur un <<ambasador al saracilor>> si
un inflacarat propovaduitor al pocaintei; sa fie un luminat povatuitor
al pocaintei; sa fie un luminat povatuitor si indreptator al
credintei ca Sfantul Grigore si un model desavarsit al faptei
celei bune ca Sfantul Vasile cel Mare care sporise atat de mult
in lucrarea virtutilor, incat devenise pentru contemporanii sai <<tatal
orfanilor, ocrotitorul vaduvelor, bogatie saracilor, toiag batranetelor,
invatatura si calauza tinerilor si dreptar al faptei celei bune>> (stihira
a IV-a de la peasna a VII-a a canonului sfantului).
Pentru a traduce in fapta exemplul Sfintilor Trei Ierarhi, preotul
ortodox al zilelor noastre trebuie sa priveasca si sa asculte
in jurul sau cu ochi si urechi de slujitor al lui Hristos, de
pastor de suflete, de parinte duhovnicesc, de frate al tuturor
oamenilor si indeosebi al <<fratilor mai mici>> ai
lui Hristos si al celor care au nevoie de doctor sufletesc, pentru
a vedea si a simti in inima si constiinta sa, cat de mare este
misiunea si raspunderea sa, si cat efort trebuie sa depuna pentru
implinirea ei. In parohia in care preotul se straduieste sa lucreze
preotia cu zelul, caldura sufleteasca si constiinta implinirii
misiunii sale, se observa dintr-o data o regenerare spirituala,
o desteptare a constiintelor adormite si o trezire din somnul
adanc al pacatului. Oricine poate observa in acea parohie <<ce
miscare, ce innoire, cati Lazari inviati si cati fii rataciti
intorsi in bratele duiosului lor tata! Cum s-a intins asupra
turmei ravna plina de caldura a pastorului si prin urmare cate
suflete mantuite>>33.
Aceasta redresare morala si ameliorare a starilor sufletesti
ale credinciosilor este rodul muncii fara preget a pastorului
bun; este expresia zelului apostolic al preotului devotat, care
nu simte liniste, odihna si impacare pana ce nu a facut totul,
pana ce nu a incercat toate posibilitatile si pana ce nu a platit
toate jertfele pentru castigarea sufletelor. Este intr-adevar
o munca uriasa care necesita truda, osteneala si durere, zbucium,
framantare si suferinta, insa nu o suferinta care ingreuiaza,
ci o suferinta care edifica, inalta si innobileaza, fiindca este
datatoare de har si de mantuire cum spune Sfantul Apostol Pavel: <<Ca
precum prisosesc patimirile lui Hristos intru noi, asa prisoseste
prin Hristos si mangaierea noastra. Deci, daca suntem stramtorati,
este pentru a voastra mangaiere si mantuire>> (II Cor.
I, 5-6). Acesta este intelesul apostolatului evanghelic, acesta
este pretul biruintei si al bucuriei duhovnicesti: izbanda prin
sacrificiu, fericire prin suferinta. Aceasta inalta preotia mai
presus de orice profesiune, aceasta este valoarea incomparabila
a sacerdotiului crestin.
Aceasta <<stiinta a vindecarii sufletelor este mult mai
grea decat stiinta vindecarii trupurilor, spune Sfantul Grigorie
Teologul. Medicina (spune el) se ocupa mai mult cu cele ce se
vad. Preotia, insa, se straduieste sa vindece pe omul cel ascuns
al inimii, da lupte cu cel ce se razboieste si se lupta imptriva
noastra inlauntrul sufletului nostru>>34, incercand a-l
izbavi astfel de toate uneltirile diavolesti si a-l pastra intreg,
curat si fara de prihana. Aceasta este chemarea si idealul sfant
al preotiei. In slujba acestui ideal trebuie sa-si incordeze
preotul toate puterile si sa-si indrepte toate eforturile cu
toata perseverenta, ravna, intelepciunea si daruirea dezinteresata.
Acesta este sensul acestei sfinte si dumnezeiesti chemari a preotiei,
in chipul in care ne-a pilduit-o Mantuitorul, au inteles-o Apostolii
si au indeplinit-o Sfintii Trei Ierarhi, cu toata ardoarea si
fiinta lor. <<Pentru noi preotii, spune Sfantul Grigore
Teologul, grija cea mai mare este mantuirea sufletului, bunul
cel fericit si nemuritor, care are sa fie pedepsit sau rasplatit
vesnic, pentru rautatea sau virtutea lui. Dar noi preotii (se
intreba sfantul), cata munca credeti ca ne trebuie sa depunem,
cata stiinta ne trebuie sa avem, ca sa vindecam bine sau sa ne
vindecam, ca sa schimbam viata credinciosilor nostri si sa supunem
lutul duhului? Nu toti oamenii au aceleasi ganduri, nici aceleasi
porniri. Barbatii unele, femeile altele; batranii unele, tinerii
altele, saracii unele, bogatii altele; cei veseli unele, cei
tristi altele; cei bolnavi unele, cei sanatosi altele; conducatorii
unele, condusii altele; invatatii unele, neinvatatii altele;
cei cu fapte bune unele, cei pacatosi altele>>35.
Toate aceste situatii complicate si variate solicita in mod
impetuos interventia preotului. Tine de competenta si destoinicia
lui, rezolvarea lor de la caz la caz. Aceasta inseamna ca preotul
trebuie sa fie bine priceput in cele duhovnicesti si inzestrat
cu un deosebit simt psihologic. <<Sa aiba mii de ochi,
ca sa vada din toate partile starea sufleteasca a pacatosului,
spune Sfantul Ioan Gura de Aur si sa cerceteze bine ca sa dea
canonul potrivit fiecaruia, ca sa nu-i fie munca zadarnica>>36
fiindca nu tuturor li se potriveste acelasi mod de ingrijire
spirituala. Pe unii ii vatama ceea ce altora le foloseste. <<Pe
unii oameni, spune Sfantul Grigore Teologul, ii vindeci cu cuvantul;
pe altii ii indrepti cu pilda vietii tale. Unii au nevoie de
bold, altii de frau. Pe cei lenesi si greu de miscat spre bine
trebuie sa-I destepti cu lovitura cuvantului; iar pe cei peste
masura de infierbantati cu duhul, pe cei care-s greu de stapanit
in pornirile lor.., pe acestia ii faci mai buni daca-i strangi
si-i opresti cu cuvantul. Unora le este de folos lauda, altora
mustrarea; dar si una si alta la timpul lor; ca vatami daca lauzi
sau mustri fara socoteala si cand nu e timpul. Iarasi, pe unii
ii indrepti daca ii mustri in vazul si auzul lumii, iar pe altii
daca ii sfatuiesti in taina>>37.
In concluzie, preotul trebuie sa-i trateze pe credinciosi in
unicitatea si individualitatea persoanei lor, potrivit cu temperamentul
si starea religios-morala a fiecaruia <<administrand medicamentele
cu toata bunatatea si moderatiunea>>, cum spune Sfantul
Vasile cel Mare adica (afirma in continuare sfantul parinte) <<sa
trateze cu blandete pe cei care si-ar uita de indatoriri; sa
fie in masura sa gaseasca metoda de ingrijire corespunzatoare
fiecarei boli, fara sa dojeneasca cu asprime, ci sa mustre cu
blandete si sa invete precum spune Scriptura (II Tim. II, 25);
sa fie vigilent cu privire la cele prezente, prevazator cu privire
la cele viitoare, in stare sa se masoare in lupta cu cei tari
si sa suporte cu rabdare slabiciunile celor neputinciosi, in
stare sa faca si sa spuna toate spre perfectionarea celor ce
locuiesc (impreuna) cu el>>38.
Aceasta este chemarea preotului: sa cunoasca toate slabiciunile,
patimile si neputinele omenesti si cunoscandu-le si simtindu-le
in acelasi timp cu toata caldura inimii sale, sa incerce pe cat
ii sta in putinta sa le usureze si sa le tamaduiasca ajutand,
mangaind, luminand si indreptand sufletele cu ravna si intelepciune <<cu
rabdare si blandete, recomandandu-le pocainta pana ce s-ar implini
masura grijii fata de ele>>39, cum ne invata Sfantul Vasile
cel Mare.
Pe langa simtul psihologic de a patrunde in labirinutul sufletului
omenesc si tactul pastoral atat de necesar in arta de a conduce
sufletele cu rabdare, intelepciune si precautie, preotului i
se cere o tinuta exterioara ireprosabila, adica atitudine cordiala,
sobrietate in purtari, delicatete in gesturi si expresii, buna
cuvinta si cumpatare in vorbe si in fapte, dispozitie de a ierta
tuturor toate, sentimente binevoitoare si ingaduinta fata de
toti.
Nu este admis ca preotul sa se comporte aspru, autoritar, rigid
sententios sau sa se distanteze prea mult de credinciosi, ci
dimpotriva sa-I apropie cat mai mult de inima lui si prin ea,
de izvorul vietii Hristos, calauzindu-I cu tenacitatea, blandetea,
marinimia si dragostea lui parinteasca, cu acea dragoste si bunatate
calma, intelegatoare, generoasa si edificatoare, cu care se slujesc
si se castiga sufletele pentru mantuire.
Iata icoana unui asemenea preot, zugravita atat de plastic si
sugestiv si in culori atat de vii de Abatele Dubois: <<Ceea
ce izbeste de la inceput, e o figura deschisa si candida, care
de la prima privire are aerul unei amabilitati ce place mult;
privirea e dulce, binevoitoare si modesta; gura are ceva gratios
si surazator ce nu are nimic rigid, nimic de prea liber, e naturala,
fara ceva artificial; miscarile si gesturile ii sunt rare si
n-au nimic brusc, nici precipitat; umbletul e grav, calm, asezat,
nimicurile curioase pe care le intalneste in drum nu-i atrag
privirile, conversatia nu este zgomotoasa, impetuoasa, pasionata;
e patrunsa de dulceata si de moderatiune; nu e nici risipitor
nici scump la vorba, adica vorbeste putin pentru a nu fi socotit
mare la gura si destul pentru a nu fi tacut, discutiile sunt
foarte rare si cand nu se pot inconjura nu se observa niciodata
mania, se distinge totdeauna prin o gravitate temperata cu blandete;
izbucnirile rasului sunt oprite si daca cateodata ii scapa involuntar,
se grabeste sa revina la surasul amabil, care e nou plus ultra
al voiosiei, pe care modestia o permite credinciosilor. Imbracamintea
ii este de asa fel, ca nimeni din cei ce o vad, nu o judeca,
nimeni nu zice: asta e nepotrivita; nimeni nu zice asta e eleganta,
ci toata lumea va zice: e convenabila. Cand un preot intruneste
in persoana sa calitatile externe pe care le-am insirat nu se
va arata niciodata fara sa i se zica: iata un preot amabil; iata
un sfant si demn de preot>>40.
Sa incercam si noi sa intiparim in viata si trairea noastra
de zi cu zi chipul ideal al unui asemenea preot, caci numai in
felul acestas vom putea raspunde cu vrednicie chemarii dumnezeiesti
a Mantuitorului: <<Asa sa lumineze lumina voastra inaintea
oamenilor, asa incat vazand faptele voastre cele bune sa slaveasca
pe Tatal vostru Cel din ceruri>> (Matei 5, 16).
Arhim. Prof. Vasile Miron,
"Studii teologice" nr. 3-4/1997, pag. 55-68.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul in fata chemarii sale
de pastor al sufletelor, Bucuresti, 1935, p. 65-66.
2. Sf. Grigore de Nazianz, Cuvant de aparare pentru fuga in Pont
sau Despre preotie, trad. de Pr. D. Fecioru, Bucuresti, 1987,
pag. 170.
3. Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, trad. de Pr. D. Fecioaru,
Bucuresti, 1987, pag. 59.
4. Sf. Grigore de Nazianz, op. cit., pag. 168.
5. Ibidem, pag. 199.
6. Sf. Vasile cel Mare, Regula 80 din Reguli morale, trad. de
Prof. Iorgu D. Ivan in col. <<P.S.R. vol. XVIII, Bucuresti
1989, pag. 131.
7. Ibidem, p. 181, (Regula 70).
8. Sf. Ioan Gura de Aur, op. cit., pag. 111.
9. Ibidem, pag. 72.
10. Stalker - The preacher and his models, apud Pr. Dr. Grigore
Cristescu, Teologie si sacerdotiu, tipul clasic al pastorului
ortodox si idealurile pastoratiei moderne, Sibiu, 1928, pag.
11.
11. Arhimandritul Iuliu Scriban, Chemarea preotului, Bucuresti,
1921, pag. 29.
12. Sf. Vasile cel Mare, Regula 43, op. cit., pag. 284.
13. Sf. Grigore de Nazianz, op. cit., pag. 166.
14. Ibidem, pag. 162.
15. Sf. Ioan Gura de Aur, op. cit., pag. 57.
16. Ibidem, pag. 123.
17. Ibidem, pag. 127.
18. Ibidem, pag. 123.
19. Ibidem, pag. 69.
20. Sf. Grigore de Nazianz, op. cit., pag. 198.
21. Ibidem, pag. 164.
22. Sf. Vasile cel Mare, Epistola 81, trad. de Pr. Prof. Dr.
Constantin Cornitescu si Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae in col. <<P.S.B.>>,
vol. XII, Despre Sf. Duh. Corespondenta (Epistole), Bucuresti
1988, pag. 254.
23. Ibidem, pag. 293, (Epistola 113).
24. Sf. Ioan Gura de Aur, op. cit., pag. 173.
25. Sf. Vasile cel Mare Regula 70, op. cit., pag. 173.
26. Sf. Ioan Gura de Aur, op. cit., p. 65.
27. Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit, pag. 93.
28. Sf. Ioan Gura de Aur, op. cit., pag. 173-174.
29. Idem, Comentariile sau explicarile epistolelor pastorale
I-II Timotei, epistolei catre Tit si cea catre Filimon, Omilia
X, trad. de Arhiereu Theodosie Atanasiu Ploiesteanul, Bucuresti,
1911, pag. 87.
30. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Idei misionare, pastorale si sociale
innoitoare la Sfintii Trei Ierarhi in Studii Teologice>>,
III (1951), nr. 1-2, pag. 102.
31. Sf. Vasile cel Mare, Regula 81, op. cit., pag. 125.
32. Ibidem, pag. 262, (Regula mare 25).
33. L'Abbe Dubois, Ouvres completes, Paris, 1930, pag. 18-19.
34. Sf. Grigore de Nazianz, op. cit., pag. 169.
35. Ibidem, pag. 173-174.
36. Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Preotie.., pag. 46.
37. Sf. Grigore de Nazianz, op. cit., pag. 174-175.
38. Sf. Vasile cel Mar, Regual 43, op. cit., pag. 288.
39. Idem, Regula 70, op. cit., pag. 181.
40. L'Abbe Dubois, op. cit., pag. 96-97.
