CONDITIILE SI CALITATILE NECESARE PASTORULUI DE SUFLETE

Faptul ca ierarhia sau clerul ocupa un loc distinct in Biserica il vom vedea dupa conditiile si calitatile deosebite pe care trebuie sa le indeplineasca preotii, spre deosebire de ceilalti membri ai Bisericii, pentru a fi pastori de suflete. Rolul important al clericilor in viata bisericeasca este conditionat de indeplinirea unor obligatii speciale care au fost formulate inca din timpul Sfintilor Apostoli pentru ca Sfantul Apostol Pavel spune: "Vrednic de crezare este cuvantul: de pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste. Se cuvine dar, ca episcopul sa fie fara prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios, iubitor de straini, destoinic sa invete pe altii. Nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor de argint." (I Tim. 3, 1-13).

Iar canoanele si Sfintii Parinti au stabilit amanuntit conditiile si calitatile necesare pastorului de suflete. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Pastorul care pierde oile sau pentru ca i le-au rapit lupii sau pentru ca i le-au furat hotii sau pentru ca a dat o boala in ele sau pentru ca a venit peste ele vreo alta nevoie, poate fi iertat de stapanul turmei; iar daca-i cere socoteala, paguba se margineste la bani. Dar omul caruia i s-a incredintat turma cea cuvantatoare a lui Hristos sufera mai intai nu paguba la bani, ci paguba in propriul lui suflet". Pe cat de mare este deosebirea dintre fiintele necuvantatoare si oameni, tot pe atat de mare sa fie si deosebirea dintre pastor si pacatosi. "Sa fie pusi in aceasta slujba inalta numai barbatii aceia care intrec cu mult pe toti ceilalti oameni, in virtutea sufletului, pe cat era mai inalt Saul decat iudeii in inaltimea trupului".

Traim, incontestabil, o realitate noua in viata oamenilor. Biserica trebuie sa inteleaga schimbarile sociale, economice si politice care se petrec in tara si in lume. Puterea ei sfintitoare si mesajul mantuitor al Evangheliei nu mai pot fi justificate numai prin trecutul lor. Crestinismul vorbeste mereu de "omul nou", de "faptura noua", incat preotimea de astazi nu poate refuza conditiile necesare pastorului de suflete.

Prima si cea mai importanta conditie pentru a fi cu adevarat un pastor de suflete este vocatia. Fara de vocatie, clericul in nici un caz nu poate fi "pastor" ci doar un "naimit". Prin vocatie se intelege o chemare, o tragere de inima spre o lucrare sau o indeletnicire, in cazul nostru o tragere de inima spre slujirea preoteasca. Lipsa chemarii nu poate fi inlocuita prin nimic si ea indica totala nevrednicie a cuiva pentru slujirea Bisericii in calitate de preot. Chemarea principala a preotului este aceea de invatator. Prin aceasta el duce peste veacuri si in toate locurile, in sufletele credinciosilor. Cuvantul lui Dumnezeu lasat mostenire Bisericii. Nu exista slujire adusa lui Dumnezeu si nici mantuire a sufletului fara credinta, din aceasta cauza rolul principal al propovaduirii Cuvantului lui Dumnezeu consta in chemarea la credinta. Nasterea credintei prin intermediul Cuvantului propovaduit o afirma Sfantul Apostol Pavel care scrie romanilor: "Credinta vine din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 17).

Cuvantul a fost totdeauna considerat mijlocul de conducere a credinciosilor la Sfantul Potir. Adevaratul pastor de suflete trebuie sa fie un propovaduitor al Cuvantului lui Dumnezeu, caci daca nu va invata, nu va avea nici ce sfinti. Datori sunt preotii tineri ca sa-si scrie cuvantarile cel putin o perioada de 5 ani si in felul acesta sa transmita credinciosilor invatatura Evangheliei. Preotul este dator sa se pregateasca necontenit: predicatorul lipsit de hrana izvorata din citirea zilnica a Sfintei Scripturi moare duhovniceste. Dupa cum bine este cunoscut, succesul activitatii invatatoresti decurge din cunoasterea aprofundata a Sfintei Scripturi, a Sfintei Traditii, a Invataturii de credinta, cunoasterea realitatilor vietii si curatenia vietii preotului. O calitate binevenita pentru un preot care invata pe altii este prestanta fizica si vestimentara, aceasta cerand o educatie a miscarilor corporale. Sfantul Ambrozie pune mare pret pe prestanta fizica. Gesturile preotului trebuie sa fie calculate, mersul demn, linistit, vesmintele curate, imbracamintea demna de misiunea pe care o are in mijlocul credinciosilor.

Preotia, fiind de institutie divina, atat prin origine cat si ca scop, pastorul de suflete, pe langa cunostintele teologice speciale pe care trebuie sa le posede, trebuie sa aiba si o educatie religios-morala corespunzatoare acestui scop. Trairea religioasa a preotului nu trebuie neglijata pentru ca fara aceasta orice pregatire stiintifica religioasa nu ar avea valoare pentru misiunea lui preoteasca. In acest sens, viata familiala a preotului trebuie sa fie ireprosabila. Cu privire la viata casnica, chiar Sfintii Apostoli au hotarat ca trebuie priviti ca vrednici slujitori numai aceia a caror purtare in viata casnica este exemplara. In special canoanele isi indreapta atentia mai ales asupra casatoriei candidatilor la preotie si opresc pe aceia: a) care s-au casatorit sau logodit de doua ori (Canon 17 Apostolic; Canon 3 Trullan; Canonul 12 - Sfantul Vasile cel Mare); b) care au contractat vreo casatorie cu o vaduva sau cu o sotie despartita de barbatul dintai (Canon 18 Apostolic); c) care traiesc in concubinaj (Canon 17 Apostolic); care s-au casatorit cu o desfranata (Canon 18 Apostolic).

Tot in legatura cu conditiile morale pe care trebuie sa le indeplineasca un pastor de suflete, se cere ca el sa nu fie vinovat de urmatoarele pacate: sa nu fie desfranat si adulterin (Canon 61 Apostolic); sa nu fi savarsit omor, chiar si fara intentie (Canon 5 Sfantul Grigorie de Nyssa); 3) sa nu-si fi insusit bunuri straine (Canon 24 Apostolic); 4) sa nu fie invinuit de sperjur, de camatarie, de negustorie (Canon 44 Apostolic; Canon 17 Sinod I Ecumenic).

Avand o viata launtrica bogata, hranita prin rugaciune, si o viata familiala incununata de virtuti, preotul zilelor noastre este chemat sa se aproprie de altar si sa savarseasca dumnezeiestile slujbe cu toata evlavia, demnitatea si sfintenia, exercitand prin aceasta puterea daruita la hirotonirea intru preot, aceea de sfintilor al vietii crestinilor.

Comportarea preotului in biserica si in decursul serviciilor divine este de o importanta covarsitoare. Tinuta fizica si vestimentara, starea odajdiilor, a vaselor sfinte, a cartilor bisericesti, solemnitatea miscarilor litughirsitorilor sunt tot atatea mijloace prin care se poate influenta sufletul credinciosilor. "Se pot incalzi cei ce sunt reci si se poate determina deschiderea sufletului la cei care pana acum au fost ferecati de lantul indiferentismului religios> de aceea, trebuie sa comunicam credinciosilor darurile cerului cu mijloacele si elementele cele mai accesibile. Cantarea in comun si limba liturgica trebuie sa corespunda intelegerii credinciosilor. Preotul este dator sa invete pe credincios cantarea in comun, pentru a-l face pe acesta sa participe din plin la serviciul divin. Sfintele slujbe nu trebuie sa aduca plictiseala credinciosilor. De multe ori Sfintele slujbe par lungi credinciosilor pentru ca ei nu sunt solicitati la o participare activa prin cantarea in comun, sau din cauza ca Sfintele slujbe se savarsesc mecanic, formal, fara convingere, fara caldura din partea slujitorilor. Preotul trebuie sa fie obisnuit cu deprinderea evlavioasa a rugaciunii, ca sa poata deosebi de la Dumnezeu cele cerute, dupa cuvantul proorocului Isaia: "Atunci vei striga si Domnul te va auzi: la strigatul tau El va zice: iata-Ma" (Is. 58,9).

Pastorul de suflete, ca slujitor al celor sfinte, trebuie sa fie: curat in ganduri; pilduitor in purtare; prudent in tacere; folositor la vorba; prieten smerit cu facatorii de bine; sa fie mai apropiat de fiecare, prin iubire; sa fie mai presus decat altii, prin rugaciune.

Cu toata ravna trebuie sa chibzuiasca pastorul de suflete cat de necesar este sa pastreze corectitudinea si dreptatea sub a caror conducere crediciosii sa poata fi indrumati pe calea mantuirii. Activitatea preotului nu se margineste numai la cei ce vin la biserica si ii solicita asistenta religioasa. Cand se inchide usa bisericii, el trebuie sa se gandeasca cum poate deschide usa sufletului credinciosilor care din diferite motive, independente de vointa lor, nu au putut participa la serviciile religioase. Cand nu vin credinciosii la Biserica, trebuie sa mearga Biserica la el, caci si acestia fac parte din Trupul tainic al lui Hristos. Vizitele canonice nu se pot reduce numai la cercetarea cu Sfanta Cruce, la Boboteaza. Misiunea preotului, ca pastor de suflete, este sa-si cerceteze credinciosii ca parinte, duhovnic si frate, in tot timpul anului.

In afara de invatator si sfintitor, preotul este si conducator al parohiei incredintate de Episcop, de aceea este dator sa fie un bun chivernisitor al bunurilor mobile si imobile ale parohiei. Privita sub aspectul de societate sau de comunitate, parohia este formata din toti aceia care cred in Mantuitorul Iisus Hristos, au primit botezul in numele Sfintei Treimi si prin ajutorul Sfintelor Taine sunt condusi la mantuire. Biserica, ca organism social, a simtit nevoia sa dispuna si de bunuri materiale, chiar de la inceputul existentei sale. Originea acestei averi se gaseste in ofrandele pe care Insusi Mantuitorul Hristos le primea, in timpul vietii sale pamantesti, de la cei care-L urmau si-i primeau invatatura, toate aceste ofrande constituind o punga comuna din care se lua pentru trebuintele apostolilor, ca si pentru ajutorarea saracilor. Folosirea de bunuri materiale n-a facut Biserica sa-si piarda caracterul ei esential, caracterul supranatural; pentru ea, bunurile pamantesti si fericirea temporara nu sunt un scop imediat. Dreptul de posesiune al Bisericii se bazeaza, asadar atat pe dreptul ferm sau natural, cat si pe Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.

Incepand de la Imparatul Constantin cel Mare se poate vorbi despre biserici, despre parohii ca persoane juridice, cu drept de a avea patrimoniu. Indata ce o biserica este declarata parohie de catre autoritatea competenta - episcopul, administrarea averii acelei parohii revine de drept preotului instituit ca paroh, impreuna cu membrii Consiliului Parohial. Controlul si supravegherea administrarii patrimoniului bisericesc mobil si imobil, asupra parohiilor manastirilor si asezamintelor religioase din eparhie, este exercitat de catre episcop sau delegatul lui (Canon 8, Sinodul IV ecumenic) si acest control nu trebuie inteles ca un drept de administrare asupra bunurilor patrimoniului acestor institutii. De aceea, preotul este dator sa administreze cu cinste bunurile patrimoniului bisericesc si veniturile lor, in scopul pentru care au fost instituite.

In concluzie, analizand conditiile si calitatile necesare pastorului de suflete, se poate face un cod al preotului, potrivit activitatii sale de invatator, sfintitor si conducator, dupa cum urmeaza: Preotul 1) sa nu se poarte necuviincios fata de casa lui Dumnezeu (Biserica) si fata de cele sfinte; 2) sa nu destainuie secretul marturisirii; 3) sa nu fie betiv; 4) sa nu fie adulterin; 5) sa nu fie recasatorit; 6) sa nu se ocupe cu afaceri potrivnice chemarii preotiei; 7) sa nu fie bataus; 8) sa nu participe la jocuri de noroc; 9) sa nu aduca inovatii in cult; 10) sa nu oficieze sfintele slujbe in afara parohiei lui, fara aprobarea forurilor in drept; 11) sa nu impuna cu sila plata pentru orice slujba religioasa; 12) sa nu poarte imbracaminte indecenta; 13) sa nu administreze incorect bunurile bisericesti, insusindu-si bunuri materiale (bani) care nu i se se cuvin; 14) sa nu paraseasca parohia fara aprobarea Episcopului.

Pastorul de suflete trebuie 1) sa fie curat in ganduri; 2) sa fie totdeauna de o purtare pilduitoare; 3) sa fie discret, tacut si folositor la vorba; 4) sa stie sa se roage; 5) sa poarte de grija celor sfinte; 6) sa fie ascultator fata de Episcopul sau; 7) sa fie cinstit si corect in administrarea averii bisericesti; 8) sa conlucreze cu membrii Consiliului Parohial si al Comitetului bisericesc.

Urmand pilda pastorilor buni care merg cand trebuie in fruntea turmei pe carari de munte, dar mai adeseori in mijlocul ei si se ingrijesc de hrana ei, pastorul de suflete isi va gasi totdeauna locul util si calauzitor in mijlocul credinciosilor sai si al societatii in care traieste.

Pr. Ioan Dudas,

"Pastorul Ortodox" , anul III, nr. 1/1997, pag. 86-91.