CONDITIILE SI CALITATILE NECESARE PASTORULUI DE SUFLETE
Faptul ca ierarhia sau clerul ocupa un loc distinct in Biserica
il vom vedea dupa conditiile si calitatile deosebite pe care
trebuie sa le indeplineasca preotii, spre deosebire de ceilalti
membri ai Bisericii, pentru a fi pastori de suflete. Rolul important
al clericilor in viata bisericeasca este conditionat de indeplinirea
unor obligatii speciale care au fost formulate inca din timpul
Sfintilor Apostoli pentru ca Sfantul Apostol Pavel spune: "Vrednic
de crezare este cuvantul: de pofteste cineva episcopie, bun lucru
doreste. Se cuvine dar, ca episcopul sa fie fara prihana, barbat
al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios, iubitor
de straini, destoinic sa invete pe altii. Nebetiv, nedeprins
sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor
de argint." (I Tim. 3, 1-13).
Iar canoanele si Sfintii Parinti au stabilit amanuntit conditiile
si calitatile necesare pastorului de suflete. Sfantul Ioan Gura
de Aur spune: "Pastorul care pierde oile sau pentru ca i
le-au rapit lupii sau pentru ca i le-au furat hotii sau pentru
ca a dat o boala in ele sau pentru ca a venit peste ele vreo
alta nevoie, poate fi iertat de stapanul turmei; iar daca-i cere
socoteala, paguba se margineste la bani. Dar omul caruia i s-a
incredintat turma cea cuvantatoare a lui Hristos sufera mai intai
nu paguba la bani, ci paguba in propriul lui suflet". Pe
cat de mare este deosebirea dintre fiintele necuvantatoare si
oameni, tot pe atat de mare sa fie si deosebirea dintre pastor
si pacatosi. "Sa fie pusi in aceasta slujba inalta numai
barbatii aceia care intrec cu mult pe toti ceilalti oameni, in
virtutea sufletului, pe cat era mai inalt Saul decat iudeii in
inaltimea trupului".
Traim, incontestabil, o realitate noua in viata oamenilor. Biserica
trebuie sa inteleaga schimbarile sociale, economice si politice
care se petrec in tara si in lume. Puterea ei sfintitoare si
mesajul mantuitor al Evangheliei nu mai pot fi justificate numai
prin trecutul lor. Crestinismul vorbeste mereu de "omul
nou", de "faptura noua", incat preotimea de astazi
nu poate refuza conditiile necesare pastorului de suflete.
Prima si cea mai importanta conditie pentru a fi cu adevarat
un pastor de suflete este vocatia. Fara de vocatie, clericul
in nici un caz nu poate fi "pastor" ci doar un "naimit".
Prin vocatie se intelege o chemare, o tragere de inima spre o
lucrare sau o indeletnicire, in cazul nostru o tragere de inima
spre slujirea preoteasca. Lipsa chemarii nu poate fi inlocuita
prin nimic si ea indica totala nevrednicie a cuiva pentru slujirea
Bisericii in calitate de preot. Chemarea principala a preotului
este aceea de invatator. Prin aceasta el duce peste veacuri si
in toate locurile, in sufletele credinciosilor. Cuvantul lui
Dumnezeu lasat mostenire Bisericii. Nu exista slujire adusa lui
Dumnezeu si nici mantuire a sufletului fara credinta, din aceasta
cauza rolul principal al propovaduirii Cuvantului lui Dumnezeu
consta in chemarea la credinta. Nasterea credintei prin intermediul
Cuvantului propovaduit o afirma Sfantul Apostol Pavel care scrie
romanilor: "Credinta vine din auzire, iar auzirea prin cuvantul
lui Hristos" (Rom. 10, 17).
Cuvantul a fost totdeauna considerat mijlocul de conducere a
credinciosilor la Sfantul Potir. Adevaratul pastor de suflete
trebuie sa fie un propovaduitor al Cuvantului lui Dumnezeu, caci
daca nu va invata, nu va avea nici ce sfinti. Datori sunt preotii
tineri ca sa-si scrie cuvantarile cel putin o perioada de 5 ani
si in felul acesta sa transmita credinciosilor invatatura Evangheliei.
Preotul este dator sa se pregateasca necontenit: predicatorul
lipsit de hrana izvorata din citirea zilnica a Sfintei Scripturi
moare duhovniceste. Dupa cum bine este cunoscut, succesul activitatii
invatatoresti decurge din cunoasterea aprofundata a Sfintei Scripturi,
a Sfintei Traditii, a Invataturii de credinta, cunoasterea realitatilor
vietii si curatenia vietii preotului. O calitate binevenita pentru
un preot care invata pe altii este prestanta fizica si vestimentara,
aceasta cerand o educatie a miscarilor corporale. Sfantul Ambrozie
pune mare pret pe prestanta fizica. Gesturile preotului trebuie
sa fie calculate, mersul demn, linistit, vesmintele curate, imbracamintea
demna de misiunea pe care o are in mijlocul credinciosilor.
Preotia, fiind de institutie divina, atat prin origine cat si
ca scop, pastorul de suflete, pe langa cunostintele teologice
speciale pe care trebuie sa le posede, trebuie sa aiba si o educatie
religios-morala corespunzatoare acestui scop. Trairea religioasa
a preotului nu trebuie neglijata pentru ca fara aceasta orice
pregatire stiintifica religioasa nu ar avea valoare pentru misiunea
lui preoteasca. In acest sens, viata familiala a preotului trebuie
sa fie ireprosabila. Cu privire la viata casnica, chiar Sfintii
Apostoli au hotarat ca trebuie priviti ca vrednici slujitori
numai aceia a caror purtare in viata casnica este exemplara.
In special canoanele isi indreapta atentia mai ales asupra casatoriei
candidatilor la preotie si opresc pe aceia: a) care s-au casatorit
sau logodit de doua ori (Canon 17 Apostolic; Canon 3 Trullan;
Canonul 12 - Sfantul Vasile cel Mare); b) care au contractat
vreo casatorie cu o vaduva sau cu o sotie despartita de barbatul
dintai (Canon 18 Apostolic); c) care traiesc in concubinaj (Canon
17 Apostolic); care s-au casatorit cu o desfranata (Canon 18
Apostolic).
Tot in legatura cu conditiile morale pe care trebuie sa le indeplineasca
un pastor de suflete, se cere ca el sa nu fie vinovat de urmatoarele
pacate: sa nu fie desfranat si adulterin (Canon 61 Apostolic);
sa nu fi savarsit omor, chiar si fara intentie (Canon 5 Sfantul
Grigorie de Nyssa); 3) sa nu-si fi insusit bunuri straine (Canon
24 Apostolic); 4) sa nu fie invinuit de sperjur, de camatarie,
de negustorie (Canon 44 Apostolic; Canon 17 Sinod I Ecumenic).
Avand o viata launtrica bogata, hranita prin rugaciune, si o
viata familiala incununata de virtuti, preotul zilelor noastre
este chemat sa se aproprie de altar si sa savarseasca dumnezeiestile
slujbe cu toata evlavia, demnitatea si sfintenia, exercitand
prin aceasta puterea daruita la hirotonirea intru preot, aceea
de sfintilor al vietii crestinilor.
Comportarea preotului in biserica si in decursul serviciilor
divine este de o importanta covarsitoare. Tinuta fizica si vestimentara,
starea odajdiilor, a vaselor sfinte, a cartilor bisericesti,
solemnitatea miscarilor litughirsitorilor sunt tot atatea mijloace
prin care se poate influenta sufletul credinciosilor. "Se
pot incalzi cei ce sunt reci si se poate determina deschiderea
sufletului la cei care pana acum au fost ferecati de lantul indiferentismului
religios> de aceea, trebuie sa comunicam credinciosilor darurile
cerului cu mijloacele si elementele cele mai accesibile. Cantarea
in comun si limba liturgica trebuie sa corespunda intelegerii
credinciosilor. Preotul este dator sa invete pe credincios cantarea
in comun, pentru a-l face pe acesta sa participe din plin la
serviciul divin. Sfintele slujbe nu trebuie sa aduca plictiseala
credinciosilor. De multe ori Sfintele slujbe par lungi credinciosilor
pentru ca ei nu sunt solicitati la o participare activa prin
cantarea in comun, sau din cauza ca Sfintele slujbe se savarsesc
mecanic, formal, fara convingere, fara caldura din partea slujitorilor.
Preotul trebuie sa fie obisnuit cu deprinderea evlavioasa a rugaciunii,
ca sa poata deosebi de la Dumnezeu cele cerute, dupa cuvantul
proorocului Isaia: "Atunci vei striga si Domnul te va auzi:
la strigatul tau El va zice: iata-Ma" (Is. 58,9).
Pastorul de suflete, ca slujitor al celor sfinte, trebuie sa
fie: curat in ganduri; pilduitor in purtare; prudent in tacere;
folositor la vorba; prieten smerit cu facatorii de bine; sa fie
mai apropiat de fiecare, prin iubire; sa fie mai presus decat
altii, prin rugaciune.
Cu toata ravna trebuie sa chibzuiasca pastorul de suflete cat
de necesar este sa pastreze corectitudinea si dreptatea sub a
caror conducere crediciosii sa poata fi indrumati pe calea mantuirii.
Activitatea preotului nu se margineste numai la cei ce vin la
biserica si ii solicita asistenta religioasa. Cand se inchide
usa bisericii, el trebuie sa se gandeasca cum poate deschide
usa sufletului credinciosilor care din diferite motive, independente
de vointa lor, nu au putut participa la serviciile religioase.
Cand nu vin credinciosii la Biserica, trebuie sa mearga Biserica
la el, caci si acestia fac parte din Trupul tainic al lui Hristos.
Vizitele canonice nu se pot reduce numai la cercetarea cu Sfanta
Cruce, la Boboteaza. Misiunea preotului, ca pastor de suflete,
este sa-si cerceteze credinciosii ca parinte, duhovnic si frate,
in tot timpul anului.
In afara de invatator si sfintitor, preotul este si conducator
al parohiei incredintate de Episcop, de aceea este dator sa fie
un bun chivernisitor al bunurilor mobile si imobile ale parohiei.
Privita sub aspectul de societate sau de comunitate, parohia
este formata din toti aceia care cred in Mantuitorul Iisus Hristos,
au primit botezul in numele Sfintei Treimi si prin ajutorul Sfintelor
Taine sunt condusi la mantuire. Biserica, ca organism social,
a simtit nevoia sa dispuna si de bunuri materiale, chiar de la
inceputul existentei sale. Originea acestei averi se gaseste
in ofrandele pe care Insusi Mantuitorul Hristos le primea, in
timpul vietii sale pamantesti, de la cei care-L urmau si-i primeau
invatatura, toate aceste ofrande constituind o punga comuna din
care se lua pentru trebuintele apostolilor, ca si pentru ajutorarea
saracilor. Folosirea de bunuri materiale n-a facut Biserica sa-si
piarda caracterul ei esential, caracterul supranatural; pentru
ea, bunurile pamantesti si fericirea temporara nu sunt un scop
imediat. Dreptul de posesiune al Bisericii se bazeaza, asadar
atat pe dreptul ferm sau natural, cat si pe Sfanta Scriptura
si Sfanta Traditie.
Incepand de la Imparatul Constantin cel Mare se poate vorbi
despre biserici, despre parohii ca persoane juridice, cu drept
de a avea patrimoniu. Indata ce o biserica este declarata parohie
de catre autoritatea competenta - episcopul, administrarea averii
acelei parohii revine de drept preotului instituit ca paroh,
impreuna cu membrii Consiliului Parohial. Controlul si supravegherea
administrarii patrimoniului bisericesc mobil si imobil, asupra
parohiilor manastirilor si asezamintelor religioase din eparhie,
este exercitat de catre episcop sau delegatul lui (Canon 8, Sinodul
IV ecumenic) si acest control nu trebuie inteles ca un drept
de administrare asupra bunurilor patrimoniului acestor institutii.
De aceea, preotul este dator sa administreze cu cinste bunurile
patrimoniului bisericesc si veniturile lor, in scopul pentru
care au fost instituite.
In concluzie, analizand conditiile si calitatile necesare pastorului
de suflete, se poate face un cod al preotului, potrivit activitatii
sale de invatator, sfintitor si conducator, dupa cum urmeaza:
Preotul 1) sa nu se poarte necuviincios fata de casa lui Dumnezeu
(Biserica) si fata de cele sfinte; 2) sa nu destainuie secretul
marturisirii; 3) sa nu fie betiv; 4) sa nu fie adulterin; 5)
sa nu fie recasatorit; 6) sa nu se ocupe cu afaceri potrivnice
chemarii preotiei; 7) sa nu fie bataus; 8) sa nu participe la
jocuri de noroc; 9) sa nu aduca inovatii in cult; 10) sa nu oficieze
sfintele slujbe in afara parohiei lui, fara aprobarea forurilor
in drept; 11) sa nu impuna cu sila plata pentru orice slujba
religioasa; 12) sa nu poarte imbracaminte indecenta; 13) sa nu
administreze incorect bunurile bisericesti, insusindu-si bunuri
materiale (bani) care nu i se se cuvin; 14) sa nu paraseasca
parohia fara aprobarea Episcopului.
Pastorul de suflete trebuie 1) sa fie curat in ganduri; 2) sa
fie totdeauna de o purtare pilduitoare; 3) sa fie discret, tacut
si folositor la vorba; 4) sa stie sa se roage; 5) sa poarte de
grija celor sfinte; 6) sa fie ascultator fata de Episcopul sau;
7) sa fie cinstit si corect in administrarea averii bisericesti;
8) sa conlucreze cu membrii Consiliului Parohial si al Comitetului
bisericesc.
Urmand pilda pastorilor buni care merg cand trebuie in fruntea
turmei pe carari de munte, dar mai adeseori in mijlocul ei si
se ingrijesc de hrana ei, pastorul de suflete isi va gasi totdeauna
locul util si calauzitor in mijlocul credinciosilor sai si al
societatii in care traieste.
Pr. Ioan Dudas,
"Pastorul Ortodox" , anul III, nr. 1/1997, pag. 86-91.