VIATA RELIGIOASA IN PAROHII
1. PARTICIPAREA CREDINCIOSILOR LA CULTUL DIVIN
In viata interna a Bisericii Ortodoxe Romane se situeaza pe
primul plan cativa factori care contribiue intr-o larga masura
la promovarea progresului moral si spiritual si la zidirea sufleteasca
a credinciosilor. In randul acestora trebuie sa amintim in primul
rand cultul divin, prin care se intelege totalitatea formelor
de exteriorizare a sentimentelor religioase ale crediniciosilor.
Prin mijlocirea cultului divin, credinciosii isi exprima in
cuvinte, in rugaciuni, in cantari, in simboluri si acte de cult
sentimentele lor de adorare a lui Dumnezeu si de venerare a sfintilor.
Cu ajutorul cultului, se realizeaza atat legatura spirituala
a crestinilor cu Dumnezeu, cat si revarsarea harului sfintitor
al lui Dumnezeu asupra credinciosilor. In acelasi timp, cultul
divin ortodox contribuie intr-o larga masura la introducerea
si edificarea credinciosilor in invatatura crestina si la promovarea
vietii religioase-morale si a virtutilor crestine. Formele de
cult sunt astfel nu numai mijloace de manifestare a religiozitatii
credinciosilor si de captare a harului divin, ci si metode de
educatie crestina si de aprofundare a adevarurilor de credinta.
Pentru credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane, viata religioasa
se manifesta si se traduce, in primul rand, prin practicarea
formelor de cult. Prin frumusetea si varietatea lui, cultul ortodox
este, de altfel, ceva unic in intreaga crestinatate. El are darul
de a influenta puternic asupra sufletului omenesc, de a intari
si inalta duhovniceste si de a conduce pe credinciosi la mantuire.
S-a spus, pe buna dreptate, ca Ortodoxia nu poate fi conceputa
sau definita fara formele sale de cult. Nu exista nimic altceva
mai esential si mai specific pentru a pune in evidenta valoarea
si bogatia Ortodoxiei decat slujbele si randuielile ei cultice.
Asa se face ca de-a lungul veacurilor ortodocsii romani au intuit,
au trait si au pastrat Ortodoxia prin cultul ei, prin participarea
plina de evlavie la sfintele slujbe care le-au imbogatit sufletul
si le-au infrumusetat necontenit viata spirituala.
Si astazi, ca si in trecut, Biserica Ortodoxa Romana realizeaza
o rodnica opera de educatie religioasa si morala a credinciosilor
ei, mai ales prin mijlocirea formelor de cult. Cultul ortodox
este, in aceasta privinta, o dogmatica vie, la indemana tuturor.
In randuiala sfintelor slujbe sunt incadrate numeroase pasaje
din Sfanta Scriptura: pericope din Sfintele Evanghelii si Epistole
ale Sfintilor Apostoli, sau din Psalmi si versete din diferite
carti ale Vechiului Testament. In Simbolul Credintei (Crezul),
pe care credinciosii il rostesc cu multa cucernicie – adeseori
in grup, la unison – la Sfanta Liturghie, sau cu prilejul
altor slujbe, se afla sintetizata intreaga invatatura de credinta
a Bisericii.
In acelasi timp, Sfanta Liturghie se prezinta credinciosilor
ca o istorie vie a mantuirii, amintind, comemorand si reproducand,
in forme sacramentale, cele mai insemnate evenimente din viata
Domnului nostru Iisus Hristos.
La randul sau, imnografia liturgica, cu bogatia ei de cantari
si rugaciuni, pline de teologhisire, vine sa intregeasca instruirea
credinciosilor in adevarurile de credinta si, in acelasi timp,
sa sporeasca eficacitatea insusirii acestor adevaruri, mai ales
prin faptul ca ea este asociata cu un ceremonial impresionant,
care misca, intareste si indreapta sufletele.
Prin practicarea cultului, credinciosii romani ajung sa cunoasca
si sa practice acea “teologie populara ortodoxa”,
cu un deosebit de bogat continut dogmatic si moral, menita sa
contribuie la transpunerea in viata a adevarurilor de credinta
si la trairea acestora. Ei patrund astfel in domeniul adevarurilor
religioase si al preceptelor morale nu pe calea ratiunii speculative,
savante, ci prin caldura sentimentului si a afectivitatii religioase.
Imbracate in formele de cult, aceste adevaruri capata pentru
credinciosi o autoritate si o sfintenie deosebita, fapt care
face ca actul de credinta sa se transforme in viata traita. Intre
invatatura si rugaciune exista o legatura organica, o intrepatrundere
si o conditionare reciproca. Prin cult, invatatura devine rugaciune,
iar rugaciunea este ea insasi invatatura.
Locul savarsirii publice a actelor de cult este biserica.
Desigur, credinciosii ortodocsi romani au si obisnuinta rugaciunii
particulare, pe care o savarsesc oricand si in orice loc, pentru
a pastra permanent legatura lor cu Dumnezeu. Rugaciunea facuta
in “camara inimii” este pentru fiecare crestin o
raza de lumina, care imprastie intunericul pacatelor si calauzeste
pe drumul mantuirii. In fiecare casa de crestin, peretele dinspre
Rasarit este impodobit cu icoane reprezentind pe Mantuitorul,
Maica Domnului, diferiti sfinti, sau praznice imparatesti. In
fata acestor icoane, credinciosul se inchina cu evlavie, rostind
rugaciuni, in diferite imprejurari si indeosebi dimineata, la
scularea din somn, si seara, la culcare, precum si inaintea sau
la sfarsitul fiecarei mese. La fel, rostirea cu credinta si smerenie
a cuvintelor “Doamne, ajuta!” si “Doamne, multumescu-TI!”,
insotite de semnul sfintei cruci, sunt caracteristice credinciosilor
romani la inceperea sau la sfarsitul oricarui lucru, contribuind
la intarirea lor sufleteasca la savarsirea binelui si la inmultirea
dragostei catre Dumnezeu si catre semeni. In rugaciunile lor
zilnice, credinciosii isi exprima simtamintele religioase mai
ales prin rugaciunea recomandata de insusi Mantuitorul, adica “Tatal
nostru”, aceasta fiind cea mai aleasa si mai cuprinzatore
rugaciune crestina.
Dar, pe langa rugaciunea individuala, pe care fiecare credincios
o aduce lui Dumnezeu, dupa puterea, priceperea si ravna sa duhovniceasca,
de o mare importanta este practica rugaciunii obstesti, savarsita
in locasul bisericii. In fiecare parohie exista o biserica in
care credinciosii se aduna pentru savarsirea actelor de cult.
Pe langa acestea in multe localitati exista si biserici sau capele
de cimitir, in care se fac slujbe de prohodire si de pomenire
a mortilor. In cadrul asezamintelor monahale exista una sau mai
multe biserici manastiresti, in care se roaga, dupa o pravila
deosebita, vietuitorii obstei respective. Exista si biserici-catedrale,
impunatoare prin constructia lor, la centrele eparhiale si in
localitati mai importante. Unele biserici, din zid sau din lemn,
au o vechime remarcabila, fiind declarate monumente istorice
pentru faptul ca dau marturie despre trecutul, permanenta pe
aceste locuri si unitatea sufleteasca a poporului roman.
Indiferent de proportia pe care o are, biserica este centrul
si sufletul unei parohii, marturisind peste veacuri credinta
si evlavia puternica a crestinilor care au construit-o, sau care
o cinstesc. Exista o adevarata intrecere intre credinciosii din
diferite parohii cu privire la zidirea si infrumusetarea bisericii.
Fiecare doreste sa se mandreasca cu biserica sa. De aceea locasurile
de biserici sunt ingrijite in mod pilduitor, impodobite cu toate
cele necesare cultului, intretinute in desavarsita curatenie.
Podoaba cea mai aleasa a bisericilor o constituie pictura, care
cuprinde un adevarat catehism ilustrat si viu cu privire la Dumnezeu
si la adevarurile de credinta. Neancetat bisericile se impodobesc
cu picturi traditionale artei crestine romanesti, iar altele – indeosebi
la cele vechi – picturile se restaureaza de catre specialisti,
pentru a se pastra dovada mestesugului inaintasilor si a credintei
stramosesti pilduitoare. Cand sufera stricaciuni, bisericile
sunt reparate sau se zidesc altele noi.
Biserica este locul in care se sfintesc toate cararile vietii
duhovnicesti a credinciosilor. Ea aduna la sanul sau, cu aceeasi
dragoste, atat pe cei vii cat si pe ce ce s-au mutat din aceasta
viata. De aceea, in multe sate, in jurul bisericilor se intinde
si cimitirul, prin aceasta consfintindu-se legatura puternica,
de nezdruncinat, dintre cei vii si cei morti, madulare ale aceluiasi
Trup tainic al lui Hristos.
Slujba cea mai insemnata care se savarseste in biserica in duminici
si sarbatori, si la care credinciosii iau parte cu regularitate,
este Sfanta Litughie. Ea este insasi inima cultului ortodox,
reprezentand in viata crestinilor legatura cea mai aleasa prin
care se intretine trairea cu Hristos si in Hristos. In viata
credinciosilor, Sfanta Liturghie nu este o slujba oarecare, ci
este prelungirea in timp si localizarea in spatiu a jertfei de
pe Cruce, cu efectele ei binefacatoare care sunt puse la indemana
fiecarui crestin. La Dumnezeiasca Liturghie, bisericile sunt
de obicei pline de credinciosi. Evlavia euharistica a crestinilor
romani ortodocsi este un fapt cunoscut, ea consfintind realizarea
practica a legaturii permanente dintre credinciosi si Biserica,
pe cale liturgica. De altfel, pentru credinciosii nostri, notiunile
de Biserica si de Liturghie au continut identic. Ele nu pot fi
separate cu nimic, iar jertfa euharistica savarsita in cadrul
lor cimenteaza in chip desavarsit aceasta identitate. Ideea de
comuniune in Hristos este in acelasi timp bisericeasca si liturgica.
Savarsindu-se bisericesc-liturgic, Sfanta Euharistie cere, in
mod firesc, participarea la cult a intregii comunitati. Aceasta
participare a credinciosilor este constienta si activa. Serviciile
divine se oficiaza in limba materna a poporului, in grai romanesc
curat si limpede, inteles cu tot folosul duhovnicesc de toti
cei ce iau parte la cult. Credinciosii nu sunt simpli spectatori,
ci participa efectiv la aducerea jertfei euharistice. Preotul
savarseste Sfanta Jertfa in numele si din incredintarea comunitatii
credinciosilor Mantuitorului. In Sfanta Liturghie se desfasoara
un dialog intre Dumnezeu si om, intre comunitatea credinciosilor
si Mantuitorul, prin mijlocirea preotului. Credinciosii aduc
lui Dumnezeu, in dar, tot ceea ce ei au mai de pret, adica insasi
viata lor pamanteasca, simbolizata in darurile de paine si vin,
primind in schimb de la El insasi viata Sa divina si vesnica,
adica insusi Trupul si Sangele Fiului Sau, in care se prefac
aceste daruri.
Credinciosii ortodocsi romani au o evlavie deosebita si sunt,
in marea lor majoritate, crestini practicanti ai cultului. In
semn de respect deosebit pentru “casa lui Dumnezeu” ei
vin la biserica imbracati in haine curate si ingrijite, de sarbatore,
in tinuta cat mai decenta. Exista pana in zilele noastre obiceiul,
raspandit pe intreg cuprinsul tarii, ca hainele noi sa fie purtate
pentru prima oara la biserica. Parga roadelor pamantului este
adusa mai intii la biserica, pentru a primi binecuvintarea lui
Dumnezeu. Ofrandele aduse de credinciosi la biserica – prescura,
vin, lumanari, tamiie, fructe si diferite alte prinoase – arata
recunostinta acestora fata de dragostea si bunatatea lui Dumnezeu,
Datatorul tuturor darurilor, precum si semnul vazut care dovedeste
ca ei iau parte cu adevarat la jertfa liturgica si ca isi dau
obolul lor la ea. In acelasi scop ei incredinteaza preotului
pomelnicul de vii si morti ai familiei si tin sa fie binecuvantati
cu Sfintele Daruri s.a.
Credinciosii ortodocsi romani participa activ la desfasurarea
serviciilor divine si prin cantarea in comun a raspunsurilor
liturgice. Cantarea bisericeasca deschide inima si innobileaza
fiinta crestinului, fiind una din formele cele mai alese de exprimare
a sentimentului religios si avand in acelasi timp un insemnat
rol educativ. Ea este totodata si un mijloc de cultivare si de
intarire a unitatii credinciosilor, ca si de aparare a acestora
importiva prozelitismului sectelor. In marea majoritate a bisericilor
ortodoxe din Romania, cantarea in comun a credinciosilor la sfintele
slujbe este o realitate intemeiata pe o veche traditie si cultivata
cu toata grija, contribuind intr-o larga masura la infrumusetarea
serviciului liturgic, precum si la apropierea sufleteasca dintre
cei ce se roaga si lauda pe Dumnezeu intr-un singur glas si cu
acelasi cuget.
La cele mai multe biserici, cantarea in comun este omofona,
adica executata pe o singura voce de catre toti credinciosii
care participa la slujba. In unele parohii exista si coruri,
cu veche traditie, pe doua sau mai multe voci, conduse de cantaretul
bisericesc sau de unul dintre credinciosii cu aptitudini muzicale
deosebite. La bisericile mai mari de la orase exista coruri anume,
barbatesti sau mixte, alcatuite din persoane cu pregatire muzicala
speciala. Acestea prezinta un repertoriu variat, care are insa
in vedere pastrarea si promovarea muzicii psaltice traditionale.
In capitala tarii, de exemplu, intre corurile bisericesti de
acest gen se numara: Corala catedralei patriarhale, corurile
bisericilor Domnita Balasa, Sf. Spiridon, Sf. Elefterie, Sfanta
Vineri Hereasca s.a.
In biserica, tinuta credinciosilor este cuviincioasa, demna
si sobra. In timpul savarsirii Sfintei Liturghii ei retraiesc
impreuna intreaga istorie a vietii pamantesti a Mantuitorului.
Credinciosii vad si aud pe Iisus Hristos umbland si vorbind in
prezenta lor, savarsind minuni, suferind cumplitele patimi, rastignirea
si moartea. Ei se cutremura si sufera impreuna cu Hristos. Dar,
in acelasi timp, ei participa la nemarginita bucurie a biruintei
vietii asupra mortii, la bucuria invierii lui Hristos, chezasia
sigura a nemuririi lor.
In Sfanta Liturghie se petrece minune a prefacerii piinii si
vinului in Trupul si Sangele Mantuitorului, iar Iisus Hristos
cel euharistic se ofera, prin mijlocirea preotului liturghisitor,
spre impartasire credinciosilor. Cei pregatati de mai inainte
se impartasesc cu insusi Trupul si Sangele Mantuitorului, unindu-si
astfel viata lor cu viata lui Hristos. Ceilalti, care nu se impartasesc,
participa totusi la impartasirea euharistica, luand anafura,
la sfarsitul Sfantei Liturghii.
Toate aceste acte liturgice sunt realitati care au patruns de
multa vreme in fiinta credinciosilor ortodocsi romani, constituind
un mijloc de legatura sufleteasca indisolubila a lor de sfintele
slujbe, de Biserica lor strabuna, de preotii lor, precum si a
lor intreolalta. E drept ca ei nu au cunostinte teologice de
nivel inalt, pentru marea majoritate credinta fiind o mostenire
ancestrala, dar dogmele crestine sunt atat de adanc intiparite
in fiinta lor incat, chiar daca nu au posibilitatea sa le formuleze,
totusi simt cand acestea sunt in primejdie de a fi incalcate.
De exemplu, credinciosul de rand nu poate sustine o discutie
privitoare la prefacerea euharistica, dar credinta lui ca in
Sfanta Euharistie se afla in chip real insusi Sfantul Trup si
Sange al lui Hristos apare in mod evident din teama plina de
respect cu care se apropie de Sfanta Impartasanie, precum si
din grija pe care o poarta ca nimeni din familia sa sa nu moara
neimpartasit.
In propasirea vietii duhovnicesti a credinciosilor, un rol importatnt
il are si predica rostita de preot in cadrul serviciului divin.
Este adevarat ca in Biserica Ortodoxa Romana – ca de altfel
si in celelalte Biserici Ortodoxe – predica nu are importanta
exclusiva pe care i-o acorda Protestantismul. Cultul divin ortodox
este, in continutul, formele si actele sale, atat de instructiv
si edificator, incat el isusi echivaleaza cu cea mai desavarsita
predica. Totusi predica propriu-zisa are un loc aparte in serviciul
divin ortodox, ea contribuind la educarea morala si la indrumarea
corespunzatoare a credinciosilor in insusirea adevarurilor de
credinta. Astfel, predica rostita de episcop sau preot, dupa
citirea Sfantei Evanghelii, sau la sfarsitul slujbei, este indatinata
in toate bisericile, fiind asteptata cu multa atentie si interes
de catre credinciosi, ca o hrana duhovniceasca necesara cresterii
si propasirii lor in cunoasterea temeincia a invataturii crestine
si in trairea corespunzatoare a acesteia.
Prin participarea la Sfanta Liturghie se stimuleaza si simtamintele
de apropiere, fratietate si dragoste crestina si se contribuie
in egala masura la unitatea, solidaritatea si intrajutorarea
credinciosilor din cuprinsul parohiei respective.
2. SFINTELE TAINE SI IERURGIILE IN VIATA CREDINCIOSILOR
Nu numai Taina Sfintei Euharistii, savarsita la Sfanta Liturghie,
sfinteste si infrumuseteaza viata spirituala a credinciosilor
nostri, ci si celelalte Sfinte Taine, care au puteri asemanatoare
de revarsare a harului dumnezeiesc in suflete.
Crestinii ortodocsi romani acorda o deosebita insemnatate Tainei
Sfantului Botez, care este usa de intrare in Biserica si renasterea
spirituala a celui ce urmeaza sa devina cetatean al Imparatiei
lui Dumnezeu. Inca de la nasterea pruncului, bucuria parintilor
este insotita de grija ca nu cumva copilul sa moara fara a fi
primit Sfantul Botez. De aceea, la cateva saptamani dupa nastere – uneori
si mai devreme, indeosebi cand copilul este debil sau in primejdie
de boala – nou-nascutul este adus de catre nasi la biserica,
pentru a fi botezat. Evenimentul se savarseste cu fast deosebit,
intr-o atmosfera de aleasa bucurie duhovniceasca. Nasii, in calitate
de parinti sufletesti, indeplinesc un rol activ, foarte important,
la savarsirea ritualaului. Prin raspunsurile date la intrebarile
preotului si prin marturisirea de credinta pe care o fac, ei
isi iau in fata lui Dumnezeu angajamentul solemn ca vor purta
grija de cuvenita crestere, educatie si dezvoltare crestineasca
a noului botezat.
Indata dupa Botez, pruncului i se administreaza si Taina Sfantului
Mir, primind prin aceasta pecetea darului Sfantului Duh si sporirea
harului dumnezeiesc, precum si impartasirea cu Sfantul Trup si
Sange al Mantuitorului Iisus Hristos. Prin aceste Taine noul-nascut
primeste tot ceea ce e de trebuinta pentru dezvoltarea vietii
sale trupesti si sufletesti, in vederea mantuirii.
Un alt eveniment in viata credinciosilor nostri este casatoria,
act de mare insemnatate, prin care se intemeiaza familia crestina.
Legatura casatoriei, ridicata la rangul de Taina, prin binecuvantarea
lui Dumnezeu si a Bisericii, este un act solemn si sfant, pe
care crestinii il cinstesc in mod corespunzator. Nunta este,
de cele mai multe ori, prilej de bucurie pentru aproape intreaga
obste a unei parohii. Insotiti de nasi, printi, rude, prieteni
si cunoscuti mirii vin la biserica, intr-un alai insufletit,
plin de veselie si voie buna. In sfantul locas, starea sufleteasca
a nuntasilor se transforma in reculegere duhovniceasca, atunci
cand preotul binecuvanteaza unirea celor doi soti si se roaga
lui Dumnezeu sa le daruiasca buna intelegere, viata neprihanita,
dragoste curata, dar de prunci buni, idestulare a casei, fericire
vremelinca si vesnica. Dupa ceremonia religioasa, obstea crestina
ia parte la masa traditionala, in cinstea mirilor, petrecerea
fiind insotita ce cantece si jocuri, preum si de o serie intreaga
de datini si obiceiuri mostenite din strabuni, care variaza de
la regiune la alta.
In aceeasi masura in care credinciosii solicita prezenta si
binecuvantarea Bisericii pentru actele lor de bucurie, ei cer
asistenta si sprijinul acesteia si in momentele de cumpana, de
incercare, dureri si suferinte care apar in viata lor.
Astfel atunci cand isi simt sufletul apasat de povara pacatelor,
sau framanat de intrebari chinuitoare, credinciosii se indreapta
spre scaunul Spovedaniei, cu cainta adanca si dorinta de indreptare.
Mai ales la soroacele randuite de Biserica, in cele patru mari
posturi de peste an, si indeosebi in Postul Mare, afluenta crestinilor
la Taina Sfantei Spovedanii este de-a dreptul impresionanta.
Numai dupa marturisirea pacatelor si primirea dezlegarii din
parte duhovnicului, credinciosii vin sa primeasca Taina Sfintei
Impartasanii. Inainte de a se apropia de Sfantul Trup si Sange
al Domnului, ei isi implinesc canonul dat de duhovnic, postesc,
se roaga staruitor, fac metanii, fapte de milostenie s.a.
Taina Sfantului Maslu este de asemenea – mai ales pentru
cei bolnavi – mijloc de aleasa mangaiere, intarire si ajutorare
crestineasca. In afara Maslului “de obste”, care
se savarseste in biserica atat pentru cei sanatosi, cat si pentru
cei bolnavi, Sfantul Maslu se savarseste si la casele credinciosilor,
pentru cei aflati in suferinta. Cantarile si rugaciunile acestei
slujbe si atmosfera de religiozitate pe care o creeaza prezenta
mai multor preoti in jurul bolnavului sunt nespus de impresionante,
predispunand la intalnirea credintei, sporirea nadejdii si mangaierea
sufleteasca a celor de fata. Pentru credinciosii nostri, Sfantul
Maslu este totdeauna o binecuvantare a lui Dumnezeu revarsata
asupra vietii lor, la care ei apeleaza cu multa incredere, mai
ales in momente de grele incercari.
Momentul cel mai greu in viata unei familii este insa acela
pe care il provoaca moartea. Despartirea definitiva din aceasta
viata de cei dragi, cauzata de moarte, este zguduitoare, iar
suferinta si durerea celor ramasi in urma sunt realitati tragice
de nedescris. In asemenea imprejurari, credinciosii cauta alinare
si mangaere tot la sanul ocrotitor al Bisericii.
Cultul mortilor este deosebit de puternic in Biserica Ortodoxa
Romana. Spovedania si impartasirea inainte de moarte sunt indatoriri
respectate cu sfintenie de credinciosi. Cea din urma impartasire
cu Sfintele Taine, pe care preotul o da celui aflat pe patul
de moarte, poarta in popor numele de “Grijanie”,
adica grija cea mai mare si mai de pe urma pe care crestinul
se cuvine sa o aiba aici pe pamant pentru mantuirea sufletului
sau.
In mainile celui ce trage sa moara se pune o lumanare aprinsa,
care simbolizeaza “lumina veitii” vesnice, primita
inca de la botez, si credinta ca viata pamanteasca a crestinului,
inceputa cu Hristos, se sfarseste astfel tot cu El, pentru a
se prelungi in ceruri langa El. Moartea unui credincios este
vestita celorlalti membri ai parohiei prin tragerea clopotelor
bisericii. Dupa o veche traditie, trupul celui mort este spalat
si imbracat cu haine curate, apoi este asezat in sicriu, cu fata
spre rasarit, acoperit cu o panza alba si punandu-i-se o icoana
pe piept. Preotul este chemat la casa mortului, pentru a savarsi
slujba “panihidei” (a privegherii).
La timpul cuvenit – de obicei, a treia zi dupa moarte – cel
mort este adus la biserica, unde i se face slujba inmormantarii.
El se afla acum pentru ultima oara in mijlocul obstei crestine
in care a trait, pentru a-si lua ramas bun de la cei ramasi in
viata, ca si de la locasul in care a fost botezat, cununat, s-a
impartasit si a luat parte la sfintele slujbe. In biserica, in
care, prin Botez, si-a inceput viata sa in Hristos, i se face
credinciosului si ultima slujba, de binecuvantare a sfarsitului
vietii sale pamantesti si de intrare in vesnicie.
De la biserica, trupul celui mort este dus la cimitir, in procesiune,
si ingropat cu fata spre rasarit, la capatai punandu-i-se cruce.
Spre pomenirea celui mort, se impart: coliva – care simbolizeaza
credinta in inviere si nemurire – si daruri de paine si
vin. Cei prezenti sunt chemati apoi la o masa de “praznic”,
sau pomenire.
Grija fata de cei morti se arata, in continuare, prin rugacinunile
si slujbele de pomenire (parastase) care se savarsesc in biserica
si la cimitir, la anumite soroace de pomenire a celor raposati.
Aceste soroace sunt respectate cu multa grija de credinciosi,
care – dupa slujba de pomenire – impart milostenie
(mancare, bautura, haine .s.a.), in memoria celui mort. in afara
de pomenirile facute de rudele si urmasii mortului, la soroacele
legate de data mortii, credinciosii ortodocsi romani tin de datoria
lor sa faca parastase de obste pentru toti cei morti din familia
lor, in sambetele Postului Mare, precum si in “sambetele
mortilor” sau ale “mosilor” (dedicate pomenirii
mosilor si stramosilor nostri). In aceste zile se aduc la biserica
si se impart la mormante mancaruri, fructe, haine si vase, intre
credinciosi existand parca o adevarata intrecere in dovedirea
legaturii lor neantrerupte de dragoste care exista intre cei
vii si cei morti.
Prin ceremoniile si datinile traditionale legate de cultul mortilor,
crestinii ortodocsi romani traiesc intens certitudinea comuniunii
dintre vii si morti. Importanta deosebita acordata cultului mortilor
de catre credinciosii nostri slujeste si o cauza misionara, ea
contribuind la apararea credintei ortodoxe de propaganda sectelor,
indreptata – intre altele – impotriva valorii si
eficacitatii rugaciunilor pentru cei morti.
Dar nu numai in imprejurarile cauzate de moarte, ci in foarte
multe alte momente din viata sa, credinciosul roman apeleaza
la sprijinul si binecuvantarea Bisericii. Slujbele prin care
Biserica binecuvanteaza si sfinteste, prin slujitorii sai, pe
crestini, in diferite imprejurari, precum si firea inconjuratoare,
sau lucrurile pe care crestinii le folosesc in timpul vetii,
sunt numite “ierurgii”. Ele se refera fie la persoane,
fie la lucruri si – atat intr-o forma cat si in alta – sunt
adanc inradacinate in spiritulaitate poporului nostru.
Astfel, in prima zi dupa nasterea unui copil, parintii cheama
acasa pe preot care citeste rugaciunile randuite si sfinteste
apa cu care urmeaza sa fie spalat noul-nascut. Dupa opt zile,
pruncul este adus la biserica, pentru a fi binecuvantat de preot
cu o rugaciune speciala de punere a numelui. In practica mai
larga aceasta randuiala este impreunata fie cu cea savarsita
in prima zi dupa nastere, fice cu cea a botezului. La 40 de zile
dupa nastere, pruncul este adus din nou la biserica, de mama
sa sau de nasi, pentru a i se face randuiala “imbisericirii”.
Preotul citeste rugaciune de curatire pentru mama, precum si
rugaciuni de binecuvantare si sfintire pentru copil, care este
introdus in biserica, cu un ceremonial deosebit.
In diferite imprejurari ale vietii, crestinii cer preotului
sa se roage pentru trebuintele lor trupesti sau sufletesti, cum
ar fi in caz de neputinta sau boala s.a. Tot in acest scop, cat
si din evlavie si dragoste pentru sfintii bineplacuti lui Dumnezeu
este foarte raspandita practica “acatistelor” sau “paracliselor”,
citite fie de preot in biserica, fie de credinciosi la casele
lor, ori de cate ori se simte nevoia de a se cere ajutorul lui
Dumnezeu, prin mijlocirea sfintilor.
Cu privire la binecuvantarea si sfintirea lucrurilor, cea mai
raspandita ierugie este “aghizama” (“sfestania”)
sau sfintirea apei, care se savarseste de catre preot atat in
biserica, la anumite soroace, cat mai ales la casele credinciosilor,
la cererea acestora. Cu aceasta apa sfintita sunt stropiti cei
ce iau parte la slujba, precum si peretii casei. La biserici,
in ziua de Boboteaza, exista o randuiala speciala de sfintire
a apei, numita “aghiazma mare”; la aceasta slujba,
savarsita in amintirea sfintirii apelor de catre Mantuitorul,
prin botezarea Sa in Iordan, credinciosii se aduna in numar foarte
mare, pentru a lua apa sfintita si o aduce la casele lor unde
o pastreaza cu multa sfintenie, folosind-o la diferite trebuinte
duhovnicesti.
In legatura cu aceasta, trebuie mentionata si practica traditionala
a botezarii cu apa sfintita a tuturor credinciosilor si a caselor
crestine din parohie, de catre preot, in zilele premergatoare
sarbatorii Botezului Domnului, in Postul Mare si in Postul Sfintei
Marii. De asemenea, in ajunul Craciunului, preotul vine la fiecare
casa cu icoana Nasterii Domnului, pe care credinciosii o saruta
cu evlavie si respect.
La inceputul unu an nou, precum si la diferite evenimente de
seama din viata Bisericii, credinciosii participa cu bucurie
la slujba Te-Deum-ului, savarsita de preot dupa Sfanta Liturghie,
drept multumire adusa pentru binefacerile primite de la Dumnezeu.
In alte imprejurari, cand se afla in fata unor primejdii ale
naturii, cum ar fi la vreme de seceta si nepluare, sau la necontenirea
ploilor, preotul si credinciosii se roaga cu smerenie si staruinta
lui Dumnezeu sa nu-si intoarca fata de la infaptuirile Sale.
Cele spuse arata ca intreaga desfasurare a vietii credinciosilor
nostri este strans legata de Dumnezeu si de Biserica, iar aceasta
legatura se dovedeste prin multiple manifestari ale evlaviei
si credintei lor.
3. SARBATORILE BISERICESTI
Un loc aparte, cu adanci semnificatii in viata duhovniceasca
a credinciosilor Bisericii Ortodoxe Romane, il au sarbatorile
din cursul anului biserciesc. Ele sunt inscrise cu rosu in claendarul
bisericesc de perete pe care fiecare crestin il are in casa sa,
ca mijloc si indemn de a se ingriji in chip deosebit de cele
sufletesti.
Ziua de odihna si sarbatoare saptamanala a credinciosilor este
Duminica. In aceasta zi, crestinii inceteaza lucrul, imbraca
haine de sarbatoare si merg la biserica pentru a participa la
Sfanta Liturghie.
In afara Duminicii, exista insa, dupa cum se stie, si alte sarbatori,
inchinate fie preamaririi lui Dumnezeu – asa-numitele “praznice
imparatesti” -, fie cinstirii sfintilor mai alesi, intre
care in primul rand se situeaza Maica Domnului. Aceste sarbatori
sunt prilej de aleasa desfatare sufleteasca a credinciosilor,
de intarire in credinta si de manifestare puternica a dragostei
lor fata de Biserica. Unele sarbatori sunt impreunate cu traditii
si obiceiuri locale de o rara frumusete, sau cu fapte concrete
ale dragostei si caritatii crestine.
Astfel, sarbatoarea Sfintelor Pasti constituie apogeul bucuriilor
duhovnicesti ale credinciosilor nostri. Acestia se pregatesc
din timp, cu post si rugaciune, spovedanie si impartasanie, pentru
praznicul cel mare al Invierii, dupa o randuiala traditionala,
transmisa din generatie in generatie si pastrata cu sfintenie
in fiecare familie. La miezul noptii, credinciosii se aduna in
biserica. La cuvintele preotului: “Veniti de primiti lumina!” toti
se grabesc sa aprinda unul de la altul lumanarea pe care o au
pregatita pentru acest eveniment si pe care apoi – dupa
ce au tinut-o in mana tot timpul slujbei – o duc aprinsa
la casele lor. Slujba Invierii este unica prin frumusetea si
stralucirea ei. Cantarea “Hristos a inviat!” rasuna
cu putere de nedescris, ca o explozie de bucurie, impletindu-se
triumfal intr-un singur glas si repetandu-se apoi de zeci si
zeci de ori, cu aceeasi insistenta tarie, ca un laitmotiv, de-a
lungul intregii slujbe care urmeaza. In ochii celor de fata sclipesc
lacrimi de bucurie atunci cand buzele lor rostesc impreuna raspunsul “Adevarat
a inviat!”, marturisind prin aceasta credinta arzatoare
care ii insufleteste.
Sfanta Liturghie din noaptea de Pasti e o adevarata desfatare
duhovniceasca, prin cantarile ei melodioase si rugaciunile inaltatoare,
pline de teologhisire. Punctul culmanant il constituie, la sfarsit,
primirea “pastilor”, - paine imbibata cu vin, stropita
cu apa sfintita si binecuvantata de preot, cu rostirea unei rugaciuni
special randuite pentru acest moment. Cu multa evlavie si bucurie,
credinciosii gusta din painea sfintita, luand din ea si pentru
acasa. O multime de prinoase: oua rosii, brinza, peste, carne,
cozonac, pasca si vin se aduc de catre credinciosi la biserica,
in noaptea de Pasti, pentru a fi binecuvantate si sfintite, inainte
de a le consuma in familie. Pe alocuri, acestea sunt atat de
multe, incat sunt asezate afara, in cosuri frumos impodobite
cu servete inflorate artistic, cu motive nationale, formind un
adevarat covor multicolor care se intinde de jur-imprejurul bisericii
si pe langa care preotul trece solemn, oprindu-se de fiecare
data pentru cuvenita rugaciune si binecuvantare a prinoaselor.
Simtul artistic deosebit al crestinilor nostri se manifesta si
cu acest prilej prin obiceiul “incondeierii” de oua,
arta aceasta fiind dezvoltata cu multa finete si rafinament indeosebi
in partile de nord ale tarii: Moldova si Bucovina.
Praznicul Pogoririi Duhului Sfant sau sarbatoarea “Rusaliilor” constituie
de asemenea un prilej deosebit de bucurie duhovniceasca si de
manifestare a evlaviei credinciosilor. Acestia aduc la biserica
frunze de nuc, sau de tei, ce simbolizeaza – prin forma
lor- limbile de foc sub care in chip vazut. S-a pogorit Duhul
Sfant asupra ucenicilor Mantuitorului, la praznicul Cincizecimii.
Dupa Sfanta Liturghie, la slujba “Plecarii genunchilor” din
cadrul Vecerniei, preotul citeste unele rugaciuni speciale pentru
folosul duhovnicesc al enorialilor, ingenunchind peste aceste
frunze, care apoi sunt impartite credinciosilor si purtate de
fiecare la casele lor.
La fel, in Duminca Foloriilor, crestinii aduc la biserica ramuri
de salcie pe care – dupa binecuvantarea lor de catre preot – le
tin in mana in tot timpul Sfintei Liturghii si apoi le aduc acasa,
asezandu-le deasupra icoanelor.
Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie) este sarbatorit
de asemenea cu multa evalvie. Sfanta Cruce este impodobita cu
ramuri de busuioc si flori si scoasa in mijlocul bisericii, cu
o sloemnitate deosebita, iar preotul si credinciosii fac metanii
inaintea ei, dupa o randuiala anume, cantand imnul “Crucii
Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta Invierea Ta o laudam si
o marim”.
Nasterea Domnului este sarbatorita cu fast deosebit, credinciosii
pregatindu-se in prealabil cu post pentru primirea Sfintei Impartasanii
si venind la biserica in numar impresionant, cu intreaga familie.
Sarbatoarea este vestita inca din ajun prin colindele traditionale
de o rara frumusete, transmise din generatie in generatie. O
suita intreaga de obiceiuri specifice poporului roman are loc
in zilele de Craciun, Anul Nou, precum si in perioada dintre
aceste sarbatori. Steaua, Capra, Irozii, Plugusorul si alte datini
folclorice sunt adanc inradacinate pe intreg cuprinsul tarii,
aducand an de an bucurii duhovnicesti deosebite in inimile crestinilor.
La fel, Botezul Domnului (Boboteaza) este o sarbatoare aleasa,
prin slujba deosebita a sfintirii apei, care are loc dupa Sfanta
Liturghie. Credinciosii tin de datoria lor sa nu lipseasca de
la aceasta slujba, sa treaca prin fata preotului pentru a fi
stropiti cu apa sfintita si sa aduca si la casele lor din aceasta
apa, pe care o pastreaza cu evlavie de la an la an.
“Deniile” – slujbele de seara din Saptamana
Patimilor –sunt prilej de aleasa reculegere duhovniceasca
si pocainta. Crestinii vin la biserica tinand in maini tot timpul
slujbei lumanari aprinse, insotind astfel pe Iisus pe drumul
patimilor. Indeosebi in Joia Mare, la citirea solemna a celor
12 Evanghelii ale patimilor, precum si in Vinerea Mare, la cantarea
in comun a slujbei de inmormantare a Domnului (Prohodul) si la
ocolirea bisericii cu Sfantul Epitaf, locasurile de inchinare
cunosc o mare afluenta de credinciosi.
Sarbatorile sfintilor – si indeosebi cele din cinstea
Maicii Domnului –sunt tinute, de asemenea, cu tot respectul
cuventit de catre credinciosi. Buna Vestire, Adormirea Maicii
Domnului, Nasterea sa, sau Intrarea in Biserica sunt praznice
de aleasa bucurie. La fel, sunt cinstite cu multa evlavie sarbatorile
unor sfinti ca: Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Gheorghe, Sfantii Apostoli
Petru si Pavel, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae si altii.
Aici trebuie sa mentionam ca, in vreme mai noua, Sfantul Sinod,
in grija pentru propasirea vietii duhovnicesti a credinciosilor,
a infaptuit o opera de mare insemnatate, si anume canonizarea
unor fii alesi ai poporului roman, pe care credinta si evlavia
dreptmaritorilor crestini i-a ridicat, de-a lungul vremii, la
rangul de sfinti, precum si generalizarea in tot cuprinsul Bisericii
Ortodoxe Romane a cultului unor sfinti ale caror moaste aflate
in diferite localitati din tara noastra se bucurau de cinstire
cu caracter mai mult local.
Astfel, in anul 1955 au fost canonizati si trecuti in randul
sfintilor Bisericii noastre un numar de sapte sfinti romani:
Sfantii Ierarhi Calinic de la Cernica, Ilie Iorest si Sava Brancovici;
Cuviosii Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara; Sfantul Mucenic
Oprea din Saliste si Sfantul Iosif cel Nou de la Partos. Tot
atunci s-a procedat la generalizarea cultului sfintilor: Cuvioasa
Parascheva, Sfanta Mucenita Filofteia, Sfantul Mucenic Ioan Valahul;
Cuviosii Grigorie Decapolitul, Dimitrie cel Nou si Nicodim cel
Sfintit. Prin aceste acte s-a realizat un spor de imbogatire
duhovniceasca in manifestarea pietatii credinciosilor nostri,
prin cinstirea dupa cuviinta a unor vrednici inaintasi, in scopul
urmarii vietii lor pilduitoare.
Un prilej deosebit de desfatare duhovniceasca in viata credinciosilor
nostri il constituie sarbatoarea hramului bisericii. Fiecare
biserica este ridicata, dupa cum se stie, in cinstea unui sfant,
a Maicii Domnului sau a unui praznic imparatesc. Ziua de pomenire
a patronului respectiv (ziua Hramului) este sarbatorita cu aleasa
bucurie de intreaga obste a parohiei. La slujba participa de
multe ori si preoti din parohiile invecinate, impreuna cu crediniciosi.
Hramul manastirilor este de cele mai multe ori prilejul unor
manifestari ale evlaviei crestinilor ortodocsi romani. Este adanc
inradacinata in traditia locala si in pietatea credinciosilor
dorinta de a lua parte la sarbatoarea hramului unei manastiri.
Asa se face ca, inca din ajun, numerosi credinciosi se aduna
in incinta manastirii, pentru a participa la slujba vecerniei
si a privegherii, pana seara tirziu, apoi, in dimineata hramului,
la Sfanta Liturghie. Insisi ierarhii locului sunt de fata in
mijlocul credinciosilor, in fruntea soborului de slujitori, impartasind
binecuvantare si cuvant de invatatura, sporind astfel bucuria
inaltatoare a praznicului.
La manastirile sau bisericile care adapostesc moastele unor
sfinti romani, ziua hramului este marcata printr-un pelerinaj
impresionant al credinciosilor in fata raclei cu sfintele moaste.
In unele cazuri – ca de exemplu la catedrala patriarhala
din Bucuresti, la biserica mitropolitana din Iasi, sau in alte
parti -, tinandu-se seama de marea afluenta a credinciosilor,
racla cu sfintele moaste este scoasa in fata bisericii, inca
din ajun, pentru a se asigura desfasurarea procesiunii in buna
ordine si randuiala.
Nu mai putin impresionante sunt sarbatorile prilejuite de sfintirea
unei biserici. Acest lucru constituie un eveniment de mare insemnatate
atat pentru credinciosii din parohie, cat si pentru cei din vecinatate.
Zidita cu osteneala si jertfa credinciosilor, infrumusetata cu
haina aleasa de pictura si impodobita cu cele de trebuinta, biserica
este plina pana la refuz de crestinii dornici sa asiste la actul
tarnosirii. Ritualul sfintirii, de o rara bogatie si frumusete,
este urmarit cu atentia si evalvia cea mai adanca, acest moment
solemn ramanand intiparit pentru multa vreme in memoria participantilor,
comentat si transmis urmasilor, spre aducere aminte. Indeosebi,
trecerea tuturor celor prezenti prin fata sfintei mese din altar
si sarutarea locului sub care au fost asezate particele din moastele
unui sfant, prilej unic pentru credinciosi, constituie pentru
toti o mare bucurie si desfatare duhovniceasca.
4. PREOTUL IN VIATA CREDINICIOSILOR
Preotia este o slujire unica, individuala, izvorita din vocatie
si har, dar in acelasi timp si o misiune de impreuna-lucrare
cu ceilalti oameni. In desfasurarea acestei misiuni, preotul
ortodox roman este strans legat de prezenta de adeziunea si colaborarea
credinciosilor sai.
In Biserica Ortodoxa Romana, legatura dintre preot si credinciosi
este o realitate care se manifesta pe multiple planuri. Preotul
nu este un simplu delegat sau ales al comunitatii – asa
cum se intampla in alte confesiuni –si nici doar un trimis
al episcopului, impus comunitatii. El este in egala masura intarit
cu autoritatea episcopului si primit cu voia si dragostea credinciosilor.
In multe cazuri, preotul se stabileste definitiv intr-o parohie,
care devine campul sau de lucru si de care el se leaga nu numai
sufleteste, ci si cu toate rosturile vietii sale omenesti. El
isi intemeiaza o familie proprie, ca si credinciosii sai, cu
care adeseori se inrudeste – daca nu cumva este chiar dinainte
inrudit cu ei, facand parte dintre localnici parohiei -, avand
ca si ei gospodaria sa si traind in conditii de viata asemanatoare
cu ale lor. Cea mai mare parte din preoti se ridica de la sate
si revin la sate, unde raman legati cu trup si suflet toata viata.
Prin aceasta ei isi creeaza deosebite posibilitati morale si
sociale de a se apropia de credinciosi si de a se identifica
cu viata acestora.
In orice imprejurare, credinciosii inconjura si asista pe preot
in slujirea sa. Chiar rolul de liturghisitor al preotului este
intr-o anumita privinta impartit cu credinciosii, prin participarea
acestora la savarsirea serviciului divin, prin ofrandele aduse
de ei si prin cantarile cu care raspund la desfasurarea ritualului.
Evenimentele de familie ale credinciosilor, cu caracter religios
sau popular, aduc de fiecare data pe preot in contact cu fiii
sai sufletesti, in toate momentele importante ale vietii acestora.
Preotul este prezent in mijlocul credinciosilor ca parinte care
indrumeaza intreaga viata religioasa si morala a obstei crestine
din parohie. Lucrarea sa nu este aceea a unui profesionist oarecare,
ci a unui parinte iubitor care se identifica permanent cu viata
credinciosilor, bucurandu-se de increderea si respectul acestora.
Prin harul special al preotiei, primit la hirotonie, precum si
prin misiunea pe care o indeplineste, preotul are fata de credinciosi
o autoritate spirituala deosebita. El este in egala masura povatuitor
si sfintitor al credinciosilor din parohia sa. Credinciosii recunosc
si cinstesc acest lucru, adresandu-se de fiecare data preotului
cu denumirea de “parinte”.
Multiplele probleme de ordin spiritual-moral ale credinciosilor
solicata in mod firesc si necesar prezenta preotului. Slujbele
religioase savarsite in biserica, sau in afara de biserica, la
casele credinciosilor, la cererea acesora, in diferite imprejurari,
sunt tot atatea prilejuri de cimentare a legaturilor dintre preot
si credinciosi si, prin aceasta, de consolidare a unitatii parohiei
si de propasire a vietii ei religioase. In mod deosebit, credinciosii
apeleaza la preot pentru rezolvarea problemelor lor de constiinta,
atunci cand se simt impovarati de pacate, sau cand trec prin
momente de grele incercari. La scaunul marturisirii, in Taina
Sfintei Spovedanii, ei afla ajutor si intarire duhovniceasca,
limpezindu-si adancurile vietii lor sufletesti si redobandindu-si
insanatosirea launtrica. Pastrand permanenta legatura cu pastoritii
sai, cercetandu-i si cunoscandu-le toate problemele, preocuparile
si nazuintele lor sufletesti, preotul este totdeauna altaturi
de credinciosii sai, sprijinindu-le si indrumindu-le intreaga
lor viata duhovniceasca.
Preotul are insa un rol determinant in viata si preocuparile
credinciosilor ortodocsi romani nu numai in domeniul vietii religios-morale,
ci si in al vietii sociale. El este nu numai preot, ci si membru
al societatii in care traieste, participind la intreaga viata
sociala si cetateneasca a comunitatii sale. In rezolvarea diferitelor
probleme de acest gen, atatudinea si contribuita preotului sunt
edificatoare pentru credinciosi. Increderea acordata preotului
prilejuieste acestuia posibilitatea de a cunoaste indeaproape
viata de familie a pastoritilor sai, cu bucuriile, greutatile
sau cerintele acesteia, si de a interveni cu sfatul sau cu autoritatea
sa ori de cate ori este nevoie. El se apropie astfel de credinciosi
nu numai ca preot, ci si ca om.
In privinta aceasta, familia preotului constituie un puternic
factor de legatura a sa cu credinciosii. Preotul ortodox roman
este casatorit, avand sotie si copii, ca si ceilalti credinciosi.
Prin familia sa, el se integreaza in viata sociala a parohiei,
situandu-se din acest punct de vedere nu deasupra credinciosilor,
ci alaturi de ei. Sotia preotului se bucura si ea de respect
deosebit, ca una al carei aport in pastoratie se dovedeste de
cele mai multe ori foarte util. Impreuna cu familia sa, preotul
participa la cele mai multe evenimente de seama din viata familiala
a enoriasilor, cum ar fi botezuri, nunti, aniversari, si altele,
sau la cele din viata sociala si obsteasca.
Toate acestea arata ca preotul are un rol activ in viata credinciosilor,
sub multiple manifestari si cerinte ale acesteia.
Biserica Ortodoxa Romana, Monografie-Album, Editura Institutului
Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1987, pag. 227-252.