VIATA RELIGIOASA IN PAROHII

1. PARTICIPAREA CREDINCIOSILOR LA CULTUL DIVIN

In viata interna a Bisericii Ortodoxe Romane se situeaza pe primul plan cativa factori care contribiue intr-o larga masura la promovarea progresului moral si spiritual si la zidirea sufleteasca a credinciosilor. In randul acestora trebuie sa amintim in primul rand cultul divin, prin care se intelege totalitatea formelor de exteriorizare a sentimentelor religioase ale crediniciosilor.

Prin mijlocirea cultului divin, credinciosii isi exprima in cuvinte, in rugaciuni, in cantari, in simboluri si acte de cult sentimentele lor de adorare a lui Dumnezeu si de venerare a sfintilor. Cu ajutorul cultului, se realizeaza atat legatura spirituala a crestinilor cu Dumnezeu, cat si revarsarea harului sfintitor al lui Dumnezeu asupra credinciosilor. In acelasi timp, cultul divin ortodox contribuie intr-o larga masura la introducerea si edificarea credinciosilor in invatatura crestina si la promovarea vietii religioase-morale si a virtutilor crestine. Formele de cult sunt astfel nu numai mijloace de manifestare a religiozitatii credinciosilor si de captare a harului divin, ci si metode de educatie crestina si de aprofundare a adevarurilor de credinta.

Pentru credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane, viata religioasa se manifesta si se traduce, in primul rand, prin practicarea formelor de cult. Prin frumusetea si varietatea lui, cultul ortodox este, de altfel, ceva unic in intreaga crestinatate. El are darul de a influenta puternic asupra sufletului omenesc, de a intari si inalta duhovniceste si de a conduce pe credinciosi la mantuire. S-a spus, pe buna dreptate, ca Ortodoxia nu poate fi conceputa sau definita fara formele sale de cult. Nu exista nimic altceva mai esential si mai specific pentru a pune in evidenta valoarea si bogatia Ortodoxiei decat slujbele si randuielile ei cultice. Asa se face ca de-a lungul veacurilor ortodocsii romani au intuit, au trait si au pastrat Ortodoxia prin cultul ei, prin participarea plina de evlavie la sfintele slujbe care le-au imbogatit sufletul si le-au infrumusetat necontenit viata spirituala.

Si astazi, ca si in trecut, Biserica Ortodoxa Romana realizeaza o rodnica opera de educatie religioasa si morala a credinciosilor ei, mai ales prin mijlocirea formelor de cult. Cultul ortodox este, in aceasta privinta, o dogmatica vie, la indemana tuturor. In randuiala sfintelor slujbe sunt incadrate numeroase pasaje din Sfanta Scriptura: pericope din Sfintele Evanghelii si Epistole ale Sfintilor Apostoli, sau din Psalmi si versete din diferite carti ale Vechiului Testament. In Simbolul Credintei (Crezul), pe care credinciosii il rostesc cu multa cucernicie – adeseori in grup, la unison – la Sfanta Liturghie, sau cu prilejul altor slujbe, se afla sintetizata intreaga invatatura de credinta a Bisericii.

In acelasi timp, Sfanta Liturghie se prezinta credinciosilor ca o istorie vie a mantuirii, amintind, comemorand si reproducand, in forme sacramentale, cele mai insemnate evenimente din viata Domnului nostru Iisus Hristos.

La randul sau, imnografia liturgica, cu bogatia ei de cantari si rugaciuni, pline de teologhisire, vine sa intregeasca instruirea credinciosilor in adevarurile de credinta si, in acelasi timp, sa sporeasca eficacitatea insusirii acestor adevaruri, mai ales prin faptul ca ea este asociata cu un ceremonial impresionant, care misca, intareste si indreapta sufletele.

Prin practicarea cultului, credinciosii romani ajung sa cunoasca si sa practice acea “teologie populara ortodoxa”, cu un deosebit de bogat continut dogmatic si moral, menita sa contribuie la transpunerea in viata a adevarurilor de credinta si la trairea acestora. Ei patrund astfel in domeniul adevarurilor religioase si al preceptelor morale nu pe calea ratiunii speculative, savante, ci prin caldura sentimentului si a afectivitatii religioase. Imbracate in formele de cult, aceste adevaruri capata pentru credinciosi o autoritate si o sfintenie deosebita, fapt care face ca actul de credinta sa se transforme in viata traita. Intre invatatura si rugaciune exista o legatura organica, o intrepatrundere si o conditionare reciproca. Prin cult, invatatura devine rugaciune, iar rugaciunea este ea insasi invatatura.

Locul savarsirii publice a actelor de cult este biserica.

Desigur, credinciosii ortodocsi romani au si obisnuinta rugaciunii particulare, pe care o savarsesc oricand si in orice loc, pentru a pastra permanent legatura lor cu Dumnezeu. Rugaciunea facuta in “camara inimii” este pentru fiecare crestin o raza de lumina, care imprastie intunericul pacatelor si calauzeste pe drumul mantuirii. In fiecare casa de crestin, peretele dinspre Rasarit este impodobit cu icoane reprezentind pe Mantuitorul, Maica Domnului, diferiti sfinti, sau praznice imparatesti. In fata acestor icoane, credinciosul se inchina cu evlavie, rostind rugaciuni, in diferite imprejurari si indeosebi dimineata, la scularea din somn, si seara, la culcare, precum si inaintea sau la sfarsitul fiecarei mese. La fel, rostirea cu credinta si smerenie a cuvintelor “Doamne, ajuta!” si “Doamne, multumescu-TI!”, insotite de semnul sfintei cruci, sunt caracteristice credinciosilor romani la inceperea sau la sfarsitul oricarui lucru, contribuind la intarirea lor sufleteasca la savarsirea binelui si la inmultirea dragostei catre Dumnezeu si catre semeni. In rugaciunile lor zilnice, credinciosii isi exprima simtamintele religioase mai ales prin rugaciunea recomandata de insusi Mantuitorul, adica “Tatal nostru”, aceasta fiind cea mai aleasa si mai cuprinzatore rugaciune crestina.

Dar, pe langa rugaciunea individuala, pe care fiecare credincios o aduce lui Dumnezeu, dupa puterea, priceperea si ravna sa duhovniceasca, de o mare importanta este practica rugaciunii obstesti, savarsita in locasul bisericii. In fiecare parohie exista o biserica in care credinciosii se aduna pentru savarsirea actelor de cult. Pe langa acestea in multe localitati exista si biserici sau capele de cimitir, in care se fac slujbe de prohodire si de pomenire a mortilor. In cadrul asezamintelor monahale exista una sau mai multe biserici manastiresti, in care se roaga, dupa o pravila deosebita, vietuitorii obstei respective. Exista si biserici-catedrale, impunatoare prin constructia lor, la centrele eparhiale si in localitati mai importante. Unele biserici, din zid sau din lemn, au o vechime remarcabila, fiind declarate monumente istorice pentru faptul ca dau marturie despre trecutul, permanenta pe aceste locuri si unitatea sufleteasca a poporului roman.

Indiferent de proportia pe care o are, biserica este centrul si sufletul unei parohii, marturisind peste veacuri credinta si evlavia puternica a crestinilor care au construit-o, sau care o cinstesc. Exista o adevarata intrecere intre credinciosii din diferite parohii cu privire la zidirea si infrumusetarea bisericii. Fiecare doreste sa se mandreasca cu biserica sa. De aceea locasurile de biserici sunt ingrijite in mod pilduitor, impodobite cu toate cele necesare cultului, intretinute in desavarsita curatenie. Podoaba cea mai aleasa a bisericilor o constituie pictura, care cuprinde un adevarat catehism ilustrat si viu cu privire la Dumnezeu si la adevarurile de credinta. Neancetat bisericile se impodobesc cu picturi traditionale artei crestine romanesti, iar altele – indeosebi la cele vechi – picturile se restaureaza de catre specialisti, pentru a se pastra dovada mestesugului inaintasilor si a credintei stramosesti pilduitoare. Cand sufera stricaciuni, bisericile sunt reparate sau se zidesc altele noi.

Biserica este locul in care se sfintesc toate cararile vietii duhovnicesti a credinciosilor. Ea aduna la sanul sau, cu aceeasi dragoste, atat pe cei vii cat si pe ce ce s-au mutat din aceasta viata. De aceea, in multe sate, in jurul bisericilor se intinde si cimitirul, prin aceasta consfintindu-se legatura puternica, de nezdruncinat, dintre cei vii si cei morti, madulare ale aceluiasi Trup tainic al lui Hristos.

Slujba cea mai insemnata care se savarseste in biserica in duminici si sarbatori, si la care credinciosii iau parte cu regularitate, este Sfanta Litughie. Ea este insasi inima cultului ortodox, reprezentand in viata crestinilor legatura cea mai aleasa prin care se intretine trairea cu Hristos si in Hristos. In viata credinciosilor, Sfanta Liturghie nu este o slujba oarecare, ci este prelungirea in timp si localizarea in spatiu a jertfei de pe Cruce, cu efectele ei binefacatoare care sunt puse la indemana fiecarui crestin. La Dumnezeiasca Liturghie, bisericile sunt de obicei pline de credinciosi. Evlavia euharistica a crestinilor romani ortodocsi este un fapt cunoscut, ea consfintind realizarea practica a legaturii permanente dintre credinciosi si Biserica, pe cale liturgica. De altfel, pentru credinciosii nostri, notiunile de Biserica si de Liturghie au continut identic. Ele nu pot fi separate cu nimic, iar jertfa euharistica savarsita in cadrul lor cimenteaza in chip desavarsit aceasta identitate. Ideea de comuniune in Hristos este in acelasi timp bisericeasca si liturgica.

Savarsindu-se bisericesc-liturgic, Sfanta Euharistie cere, in mod firesc, participarea la cult a intregii comunitati. Aceasta participare a credinciosilor este constienta si activa. Serviciile divine se oficiaza in limba materna a poporului, in grai romanesc curat si limpede, inteles cu tot folosul duhovnicesc de toti cei ce iau parte la cult. Credinciosii nu sunt simpli spectatori, ci participa efectiv la aducerea jertfei euharistice. Preotul savarseste Sfanta Jertfa in numele si din incredintarea comunitatii credinciosilor Mantuitorului. In Sfanta Liturghie se desfasoara un dialog intre Dumnezeu si om, intre comunitatea credinciosilor si Mantuitorul, prin mijlocirea preotului. Credinciosii aduc lui Dumnezeu, in dar, tot ceea ce ei au mai de pret, adica insasi viata lor pamanteasca, simbolizata in darurile de paine si vin, primind in schimb de la El insasi viata Sa divina si vesnica, adica insusi Trupul si Sangele Fiului Sau, in care se prefac aceste daruri.

Credinciosii ortodocsi romani au o evlavie deosebita si sunt, in marea lor majoritate, crestini practicanti ai cultului. In semn de respect deosebit pentru “casa lui Dumnezeu” ei vin la biserica imbracati in haine curate si ingrijite, de sarbatore, in tinuta cat mai decenta. Exista pana in zilele noastre obiceiul, raspandit pe intreg cuprinsul tarii, ca hainele noi sa fie purtate pentru prima oara la biserica. Parga roadelor pamantului este adusa mai intii la biserica, pentru a primi binecuvintarea lui Dumnezeu. Ofrandele aduse de credinciosi la biserica – prescura, vin, lumanari, tamiie, fructe si diferite alte prinoase – arata recunostinta acestora fata de dragostea si bunatatea lui Dumnezeu, Datatorul tuturor darurilor, precum si semnul vazut care dovedeste ca ei iau parte cu adevarat la jertfa liturgica si ca isi dau obolul lor la ea. In acelasi scop ei incredinteaza preotului pomelnicul de vii si morti ai familiei si tin sa fie binecuvantati cu Sfintele Daruri s.a.

Credinciosii ortodocsi romani participa activ la desfasurarea serviciilor divine si prin cantarea in comun a raspunsurilor liturgice. Cantarea bisericeasca deschide inima si innobileaza fiinta crestinului, fiind una din formele cele mai alese de exprimare a sentimentului religios si avand in acelasi timp un insemnat rol educativ. Ea este totodata si un mijloc de cultivare si de intarire a unitatii credinciosilor, ca si de aparare a acestora importiva prozelitismului sectelor. In marea majoritate a bisericilor ortodoxe din Romania, cantarea in comun a credinciosilor la sfintele slujbe este o realitate intemeiata pe o veche traditie si cultivata cu toata grija, contribuind intr-o larga masura la infrumusetarea serviciului liturgic, precum si la apropierea sufleteasca dintre cei ce se roaga si lauda pe Dumnezeu intr-un singur glas si cu acelasi cuget.

La cele mai multe biserici, cantarea in comun este omofona, adica executata pe o singura voce de catre toti credinciosii care participa la slujba. In unele parohii exista si coruri, cu veche traditie, pe doua sau mai multe voci, conduse de cantaretul bisericesc sau de unul dintre credinciosii cu aptitudini muzicale deosebite. La bisericile mai mari de la orase exista coruri anume, barbatesti sau mixte, alcatuite din persoane cu pregatire muzicala speciala. Acestea prezinta un repertoriu variat, care are insa in vedere pastrarea si promovarea muzicii psaltice traditionale. In capitala tarii, de exemplu, intre corurile bisericesti de acest gen se numara: Corala catedralei patriarhale, corurile bisericilor Domnita Balasa, Sf. Spiridon, Sf. Elefterie, Sfanta Vineri Hereasca s.a.

In biserica, tinuta credinciosilor este cuviincioasa, demna si sobra. In timpul savarsirii Sfintei Liturghii ei retraiesc impreuna intreaga istorie a vietii pamantesti a Mantuitorului. Credinciosii vad si aud pe Iisus Hristos umbland si vorbind in prezenta lor, savarsind minuni, suferind cumplitele patimi, rastignirea si moartea. Ei se cutremura si sufera impreuna cu Hristos. Dar, in acelasi timp, ei participa la nemarginita bucurie a biruintei vietii asupra mortii, la bucuria invierii lui Hristos, chezasia sigura a nemuririi lor.

In Sfanta Liturghie se petrece minune a prefacerii piinii si vinului in Trupul si Sangele Mantuitorului, iar Iisus Hristos cel euharistic se ofera, prin mijlocirea preotului liturghisitor, spre impartasire credinciosilor. Cei pregatati de mai inainte se impartasesc cu insusi Trupul si Sangele Mantuitorului, unindu-si astfel viata lor cu viata lui Hristos. Ceilalti, care nu se impartasesc, participa totusi la impartasirea euharistica, luand anafura, la sfarsitul Sfantei Liturghii.

Toate aceste acte liturgice sunt realitati care au patruns de multa vreme in fiinta credinciosilor ortodocsi romani, constituind un mijloc de legatura sufleteasca indisolubila a lor de sfintele slujbe, de Biserica lor strabuna, de preotii lor, precum si a lor intreolalta. E drept ca ei nu au cunostinte teologice de nivel inalt, pentru marea majoritate credinta fiind o mostenire ancestrala, dar dogmele crestine sunt atat de adanc intiparite in fiinta lor incat, chiar daca nu au posibilitatea sa le formuleze, totusi simt cand acestea sunt in primejdie de a fi incalcate. De exemplu, credinciosul de rand nu poate sustine o discutie privitoare la prefacerea euharistica, dar credinta lui ca in Sfanta Euharistie se afla in chip real insusi Sfantul Trup si Sange al lui Hristos apare in mod evident din teama plina de respect cu care se apropie de Sfanta Impartasanie, precum si din grija pe care o poarta ca nimeni din familia sa sa nu moara neimpartasit.

In propasirea vietii duhovnicesti a credinciosilor, un rol importatnt il are si predica rostita de preot in cadrul serviciului divin. Este adevarat ca in Biserica Ortodoxa Romana – ca de altfel si in celelalte Biserici Ortodoxe – predica nu are importanta exclusiva pe care i-o acorda Protestantismul. Cultul divin ortodox este, in continutul, formele si actele sale, atat de instructiv si edificator, incat el isusi echivaleaza cu cea mai desavarsita predica. Totusi predica propriu-zisa are un loc aparte in serviciul divin ortodox, ea contribuind la educarea morala si la indrumarea corespunzatoare a credinciosilor in insusirea adevarurilor de credinta. Astfel, predica rostita de episcop sau preot, dupa citirea Sfantei Evanghelii, sau la sfarsitul slujbei, este indatinata in toate bisericile, fiind asteptata cu multa atentie si interes de catre credinciosi, ca o hrana duhovniceasca necesara cresterii si propasirii lor in cunoasterea temeincia a invataturii crestine si in trairea corespunzatoare a acesteia.

Prin participarea la Sfanta Liturghie se stimuleaza si simtamintele de apropiere, fratietate si dragoste crestina si se contribuie in egala masura la unitatea, solidaritatea si intrajutorarea credinciosilor din cuprinsul parohiei respective.

2. SFINTELE TAINE SI IERURGIILE IN VIATA CREDINCIOSILOR

Nu numai Taina Sfintei Euharistii, savarsita la Sfanta Liturghie, sfinteste si infrumuseteaza viata spirituala a credinciosilor nostri, ci si celelalte Sfinte Taine, care au puteri asemanatoare de revarsare a harului dumnezeiesc in suflete.

Crestinii ortodocsi romani acorda o deosebita insemnatate Tainei Sfantului Botez, care este usa de intrare in Biserica si renasterea spirituala a celui ce urmeaza sa devina cetatean al Imparatiei lui Dumnezeu. Inca de la nasterea pruncului, bucuria parintilor este insotita de grija ca nu cumva copilul sa moara fara a fi primit Sfantul Botez. De aceea, la cateva saptamani dupa nastere – uneori si mai devreme, indeosebi cand copilul este debil sau in primejdie de boala – nou-nascutul este adus de catre nasi la biserica, pentru a fi botezat. Evenimentul se savarseste cu fast deosebit, intr-o atmosfera de aleasa bucurie duhovniceasca. Nasii, in calitate de parinti sufletesti, indeplinesc un rol activ, foarte important, la savarsirea ritualaului. Prin raspunsurile date la intrebarile preotului si prin marturisirea de credinta pe care o fac, ei isi iau in fata lui Dumnezeu angajamentul solemn ca vor purta grija de cuvenita crestere, educatie si dezvoltare crestineasca a noului botezat.

Indata dupa Botez, pruncului i se administreaza si Taina Sfantului Mir, primind prin aceasta pecetea darului Sfantului Duh si sporirea harului dumnezeiesc, precum si impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului Iisus Hristos. Prin aceste Taine noul-nascut primeste tot ceea ce e de trebuinta pentru dezvoltarea vietii sale trupesti si sufletesti, in vederea mantuirii.

Un alt eveniment in viata credinciosilor nostri este casatoria, act de mare insemnatate, prin care se intemeiaza familia crestina. Legatura casatoriei, ridicata la rangul de Taina, prin binecuvantarea lui Dumnezeu si a Bisericii, este un act solemn si sfant, pe care crestinii il cinstesc in mod corespunzator. Nunta este, de cele mai multe ori, prilej de bucurie pentru aproape intreaga obste a unei parohii. Insotiti de nasi, printi, rude, prieteni si cunoscuti mirii vin la biserica, intr-un alai insufletit, plin de veselie si voie buna. In sfantul locas, starea sufleteasca a nuntasilor se transforma in reculegere duhovniceasca, atunci cand preotul binecuvanteaza unirea celor doi soti si se roaga lui Dumnezeu sa le daruiasca buna intelegere, viata neprihanita, dragoste curata, dar de prunci buni, idestulare a casei, fericire vremelinca si vesnica. Dupa ceremonia religioasa, obstea crestina ia parte la masa traditionala, in cinstea mirilor, petrecerea fiind insotita ce cantece si jocuri, preum si de o serie intreaga de datini si obiceiuri mostenite din strabuni, care variaza de la regiune la alta.

In aceeasi masura in care credinciosii solicita prezenta si binecuvantarea Bisericii pentru actele lor de bucurie, ei cer asistenta si sprijinul acesteia si in momentele de cumpana, de incercare, dureri si suferinte care apar in viata lor.

Astfel atunci cand isi simt sufletul apasat de povara pacatelor, sau framanat de intrebari chinuitoare, credinciosii se indreapta spre scaunul Spovedaniei, cu cainta adanca si dorinta de indreptare. Mai ales la soroacele randuite de Biserica, in cele patru mari posturi de peste an, si indeosebi in Postul Mare, afluenta crestinilor la Taina Sfantei Spovedanii este de-a dreptul impresionanta.

Numai dupa marturisirea pacatelor si primirea dezlegarii din parte duhovnicului, credinciosii vin sa primeasca Taina Sfintei Impartasanii. Inainte de a se apropia de Sfantul Trup si Sange al Domnului, ei isi implinesc canonul dat de duhovnic, postesc, se roaga staruitor, fac metanii, fapte de milostenie s.a.

Taina Sfantului Maslu este de asemenea – mai ales pentru cei bolnavi – mijloc de aleasa mangaiere, intarire si ajutorare crestineasca. In afara Maslului “de obste”, care se savarseste in biserica atat pentru cei sanatosi, cat si pentru cei bolnavi, Sfantul Maslu se savarseste si la casele credinciosilor, pentru cei aflati in suferinta. Cantarile si rugaciunile acestei slujbe si atmosfera de religiozitate pe care o creeaza prezenta mai multor preoti in jurul bolnavului sunt nespus de impresionante, predispunand la intalnirea credintei, sporirea nadejdii si mangaierea sufleteasca a celor de fata. Pentru credinciosii nostri, Sfantul Maslu este totdeauna o binecuvantare a lui Dumnezeu revarsata asupra vietii lor, la care ei apeleaza cu multa incredere, mai ales in momente de grele incercari.

Momentul cel mai greu in viata unei familii este insa acela pe care il provoaca moartea. Despartirea definitiva din aceasta viata de cei dragi, cauzata de moarte, este zguduitoare, iar suferinta si durerea celor ramasi in urma sunt realitati tragice de nedescris. In asemenea imprejurari, credinciosii cauta alinare si mangaere tot la sanul ocrotitor al Bisericii.

Cultul mortilor este deosebit de puternic in Biserica Ortodoxa Romana. Spovedania si impartasirea inainte de moarte sunt indatoriri respectate cu sfintenie de credinciosi. Cea din urma impartasire cu Sfintele Taine, pe care preotul o da celui aflat pe patul de moarte, poarta in popor numele de “Grijanie”, adica grija cea mai mare si mai de pe urma pe care crestinul se cuvine sa o aiba aici pe pamant pentru mantuirea sufletului sau.

In mainile celui ce trage sa moara se pune o lumanare aprinsa, care simbolizeaza “lumina veitii” vesnice, primita inca de la botez, si credinta ca viata pamanteasca a crestinului, inceputa cu Hristos, se sfarseste astfel tot cu El, pentru a se prelungi in ceruri langa El. Moartea unui credincios este vestita celorlalti membri ai parohiei prin tragerea clopotelor bisericii. Dupa o veche traditie, trupul celui mort este spalat si imbracat cu haine curate, apoi este asezat in sicriu, cu fata spre rasarit, acoperit cu o panza alba si punandu-i-se o icoana pe piept. Preotul este chemat la casa mortului, pentru a savarsi slujba “panihidei” (a privegherii).

La timpul cuvenit – de obicei, a treia zi dupa moarte – cel mort este adus la biserica, unde i se face slujba inmormantarii. El se afla acum pentru ultima oara in mijlocul obstei crestine in care a trait, pentru a-si lua ramas bun de la cei ramasi in viata, ca si de la locasul in care a fost botezat, cununat, s-a impartasit si a luat parte la sfintele slujbe. In biserica, in care, prin Botez, si-a inceput viata sa in Hristos, i se face credinciosului si ultima slujba, de binecuvantare a sfarsitului vietii sale pamantesti si de intrare in vesnicie.

De la biserica, trupul celui mort este dus la cimitir, in procesiune, si ingropat cu fata spre rasarit, la capatai punandu-i-se cruce. Spre pomenirea celui mort, se impart: coliva – care simbolizeaza credinta in inviere si nemurire – si daruri de paine si vin. Cei prezenti sunt chemati apoi la o masa de “praznic”, sau pomenire.

Grija fata de cei morti se arata, in continuare, prin rugacinunile si slujbele de pomenire (parastase) care se savarsesc in biserica si la cimitir, la anumite soroace de pomenire a celor raposati. Aceste soroace sunt respectate cu multa grija de credinciosi, care – dupa slujba de pomenire – impart milostenie (mancare, bautura, haine .s.a.), in memoria celui mort. in afara de pomenirile facute de rudele si urmasii mortului, la soroacele legate de data mortii, credinciosii ortodocsi romani tin de datoria lor sa faca parastase de obste pentru toti cei morti din familia lor, in sambetele Postului Mare, precum si in “sambetele mortilor” sau ale “mosilor” (dedicate pomenirii mosilor si stramosilor nostri). In aceste zile se aduc la biserica si se impart la mormante mancaruri, fructe, haine si vase, intre credinciosi existand parca o adevarata intrecere in dovedirea legaturii lor neantrerupte de dragoste care exista intre cei vii si cei morti.

Prin ceremoniile si datinile traditionale legate de cultul mortilor, crestinii ortodocsi romani traiesc intens certitudinea comuniunii dintre vii si morti. Importanta deosebita acordata cultului mortilor de catre credinciosii nostri slujeste si o cauza misionara, ea contribuind la apararea credintei ortodoxe de propaganda sectelor, indreptata – intre altele – impotriva valorii si eficacitatii rugaciunilor pentru cei morti.

Dar nu numai in imprejurarile cauzate de moarte, ci in foarte multe alte momente din viata sa, credinciosul roman apeleaza la sprijinul si binecuvantarea Bisericii. Slujbele prin care Biserica binecuvanteaza si sfinteste, prin slujitorii sai, pe crestini, in diferite imprejurari, precum si firea inconjuratoare, sau lucrurile pe care crestinii le folosesc in timpul vetii, sunt numite “ierurgii”. Ele se refera fie la persoane, fie la lucruri si – atat intr-o forma cat si in alta – sunt adanc inradacinate in spiritulaitate poporului nostru.

Astfel, in prima zi dupa nasterea unui copil, parintii cheama acasa pe preot care citeste rugaciunile randuite si sfinteste apa cu care urmeaza sa fie spalat noul-nascut. Dupa opt zile, pruncul este adus la biserica, pentru a fi binecuvantat de preot cu o rugaciune speciala de punere a numelui. In practica mai larga aceasta randuiala este impreunata fie cu cea savarsita in prima zi dupa nastere, fice cu cea a botezului. La 40 de zile dupa nastere, pruncul este adus din nou la biserica, de mama sa sau de nasi, pentru a i se face randuiala “imbisericirii”. Preotul citeste rugaciune de curatire pentru mama, precum si rugaciuni de binecuvantare si sfintire pentru copil, care este introdus in biserica, cu un ceremonial deosebit.

In diferite imprejurari ale vietii, crestinii cer preotului sa se roage pentru trebuintele lor trupesti sau sufletesti, cum ar fi in caz de neputinta sau boala s.a. Tot in acest scop, cat si din evlavie si dragoste pentru sfintii bineplacuti lui Dumnezeu este foarte raspandita practica “acatistelor” sau “paracliselor”, citite fie de preot in biserica, fie de credinciosi la casele lor, ori de cate ori se simte nevoia de a se cere ajutorul lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfintilor.

Cu privire la binecuvantarea si sfintirea lucrurilor, cea mai raspandita ierugie este “aghizama” (“sfestania”) sau sfintirea apei, care se savarseste de catre preot atat in biserica, la anumite soroace, cat mai ales la casele credinciosilor, la cererea acestora. Cu aceasta apa sfintita sunt stropiti cei ce iau parte la slujba, precum si peretii casei. La biserici, in ziua de Boboteaza, exista o randuiala speciala de sfintire a apei, numita “aghiazma mare”; la aceasta slujba, savarsita in amintirea sfintirii apelor de catre Mantuitorul, prin botezarea Sa in Iordan, credinciosii se aduna in numar foarte mare, pentru a lua apa sfintita si o aduce la casele lor unde o pastreaza cu multa sfintenie, folosind-o la diferite trebuinte duhovnicesti.

In legatura cu aceasta, trebuie mentionata si practica traditionala a botezarii cu apa sfintita a tuturor credinciosilor si a caselor crestine din parohie, de catre preot, in zilele premergatoare sarbatorii Botezului Domnului, in Postul Mare si in Postul Sfintei Marii. De asemenea, in ajunul Craciunului, preotul vine la fiecare casa cu icoana Nasterii Domnului, pe care credinciosii o saruta cu evlavie si respect.

La inceputul unu an nou, precum si la diferite evenimente de seama din viata Bisericii, credinciosii participa cu bucurie la slujba Te-Deum-ului, savarsita de preot dupa Sfanta Liturghie, drept multumire adusa pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. In alte imprejurari, cand se afla in fata unor primejdii ale naturii, cum ar fi la vreme de seceta si nepluare, sau la necontenirea ploilor, preotul si credinciosii se roaga cu smerenie si staruinta lui Dumnezeu sa nu-si intoarca fata de la infaptuirile Sale.

Cele spuse arata ca intreaga desfasurare a vietii credinciosilor nostri este strans legata de Dumnezeu si de Biserica, iar aceasta legatura se dovedeste prin multiple manifestari ale evlaviei si credintei lor.

3. SARBATORILE BISERICESTI

Un loc aparte, cu adanci semnificatii in viata duhovniceasca a credinciosilor Bisericii Ortodoxe Romane, il au sarbatorile din cursul anului biserciesc. Ele sunt inscrise cu rosu in claendarul bisericesc de perete pe care fiecare crestin il are in casa sa, ca mijloc si indemn de a se ingriji in chip deosebit de cele sufletesti.

Ziua de odihna si sarbatoare saptamanala a credinciosilor este Duminica. In aceasta zi, crestinii inceteaza lucrul, imbraca haine de sarbatoare si merg la biserica pentru a participa la Sfanta Liturghie.

In afara Duminicii, exista insa, dupa cum se stie, si alte sarbatori, inchinate fie preamaririi lui Dumnezeu – asa-numitele “praznice imparatesti” -, fie cinstirii sfintilor mai alesi, intre care in primul rand se situeaza Maica Domnului. Aceste sarbatori sunt prilej de aleasa desfatare sufleteasca a credinciosilor, de intarire in credinta si de manifestare puternica a dragostei lor fata de Biserica. Unele sarbatori sunt impreunate cu traditii si obiceiuri locale de o rara frumusete, sau cu fapte concrete ale dragostei si caritatii crestine.

Astfel, sarbatoarea Sfintelor Pasti constituie apogeul bucuriilor duhovnicesti ale credinciosilor nostri. Acestia se pregatesc din timp, cu post si rugaciune, spovedanie si impartasanie, pentru praznicul cel mare al Invierii, dupa o randuiala traditionala, transmisa din generatie in generatie si pastrata cu sfintenie in fiecare familie. La miezul noptii, credinciosii se aduna in biserica. La cuvintele preotului: “Veniti de primiti lumina!” toti se grabesc sa aprinda unul de la altul lumanarea pe care o au pregatita pentru acest eveniment si pe care apoi – dupa ce au tinut-o in mana tot timpul slujbei – o duc aprinsa la casele lor. Slujba Invierii este unica prin frumusetea si stralucirea ei. Cantarea “Hristos a inviat!” rasuna cu putere de nedescris, ca o explozie de bucurie, impletindu-se triumfal intr-un singur glas si repetandu-se apoi de zeci si zeci de ori, cu aceeasi insistenta tarie, ca un laitmotiv, de-a lungul intregii slujbe care urmeaza. In ochii celor de fata sclipesc lacrimi de bucurie atunci cand buzele lor rostesc impreuna raspunsul “Adevarat a inviat!”, marturisind prin aceasta credinta arzatoare care ii insufleteste.

Sfanta Liturghie din noaptea de Pasti e o adevarata desfatare duhovniceasca, prin cantarile ei melodioase si rugaciunile inaltatoare, pline de teologhisire. Punctul culmanant il constituie, la sfarsit, primirea “pastilor”, - paine imbibata cu vin, stropita cu apa sfintita si binecuvantata de preot, cu rostirea unei rugaciuni special randuite pentru acest moment. Cu multa evlavie si bucurie, credinciosii gusta din painea sfintita, luand din ea si pentru acasa. O multime de prinoase: oua rosii, brinza, peste, carne, cozonac, pasca si vin se aduc de catre credinciosi la biserica, in noaptea de Pasti, pentru a fi binecuvantate si sfintite, inainte de a le consuma in familie. Pe alocuri, acestea sunt atat de multe, incat sunt asezate afara, in cosuri frumos impodobite cu servete inflorate artistic, cu motive nationale, formind un adevarat covor multicolor care se intinde de jur-imprejurul bisericii si pe langa care preotul trece solemn, oprindu-se de fiecare data pentru cuvenita rugaciune si binecuvantare a prinoaselor. Simtul artistic deosebit al crestinilor nostri se manifesta si cu acest prilej prin obiceiul “incondeierii” de oua, arta aceasta fiind dezvoltata cu multa finete si rafinament indeosebi in partile de nord ale tarii: Moldova si Bucovina.

Praznicul Pogoririi Duhului Sfant sau sarbatoarea “Rusaliilor” constituie de asemenea un prilej deosebit de bucurie duhovniceasca si de manifestare a evlaviei credinciosilor. Acestia aduc la biserica frunze de nuc, sau de tei, ce simbolizeaza – prin forma lor- limbile de foc sub care in chip vazut. S-a pogorit Duhul Sfant asupra ucenicilor Mantuitorului, la praznicul Cincizecimii. Dupa Sfanta Liturghie, la slujba “Plecarii genunchilor” din cadrul Vecerniei, preotul citeste unele rugaciuni speciale pentru folosul duhovnicesc al enorialilor, ingenunchind peste aceste frunze, care apoi sunt impartite credinciosilor si purtate de fiecare la casele lor.

La fel, in Duminca Foloriilor, crestinii aduc la biserica ramuri de salcie pe care – dupa binecuvantarea lor de catre preot – le tin in mana in tot timpul Sfintei Liturghii si apoi le aduc acasa, asezandu-le deasupra icoanelor.

Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie) este sarbatorit de asemenea cu multa evalvie. Sfanta Cruce este impodobita cu ramuri de busuioc si flori si scoasa in mijlocul bisericii, cu o sloemnitate deosebita, iar preotul si credinciosii fac metanii inaintea ei, dupa o randuiala anume, cantand imnul “Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta Invierea Ta o laudam si o marim”.

Nasterea Domnului este sarbatorita cu fast deosebit, credinciosii pregatindu-se in prealabil cu post pentru primirea Sfintei Impartasanii si venind la biserica in numar impresionant, cu intreaga familie. Sarbatoarea este vestita inca din ajun prin colindele traditionale de o rara frumusete, transmise din generatie in generatie. O suita intreaga de obiceiuri specifice poporului roman are loc in zilele de Craciun, Anul Nou, precum si in perioada dintre aceste sarbatori. Steaua, Capra, Irozii, Plugusorul si alte datini folclorice sunt adanc inradacinate pe intreg cuprinsul tarii, aducand an de an bucurii duhovnicesti deosebite in inimile crestinilor.

La fel, Botezul Domnului (Boboteaza) este o sarbatoare aleasa, prin slujba deosebita a sfintirii apei, care are loc dupa Sfanta Liturghie. Credinciosii tin de datoria lor sa nu lipseasca de la aceasta slujba, sa treaca prin fata preotului pentru a fi stropiti cu apa sfintita si sa aduca si la casele lor din aceasta apa, pe care o pastreaza cu evlavie de la an la an.

“Deniile” – slujbele de seara din Saptamana Patimilor –sunt prilej de aleasa reculegere duhovniceasca si pocainta. Crestinii vin la biserica tinand in maini tot timpul slujbei lumanari aprinse, insotind astfel pe Iisus pe drumul patimilor. Indeosebi in Joia Mare, la citirea solemna a celor 12 Evanghelii ale patimilor, precum si in Vinerea Mare, la cantarea in comun a slujbei de inmormantare a Domnului (Prohodul) si la ocolirea bisericii cu Sfantul Epitaf, locasurile de inchinare cunosc o mare afluenta de credinciosi.

Sarbatorile sfintilor – si indeosebi cele din cinstea Maicii Domnului –sunt tinute, de asemenea, cu tot respectul cuventit de catre credinciosi. Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului, Nasterea sa, sau Intrarea in Biserica sunt praznice de aleasa bucurie. La fel, sunt cinstite cu multa evlavie sarbatorile unor sfinti ca: Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Gheorghe, Sfantii Apostoli Petru si Pavel, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae si altii.

Aici trebuie sa mentionam ca, in vreme mai noua, Sfantul Sinod, in grija pentru propasirea vietii duhovnicesti a credinciosilor, a infaptuit o opera de mare insemnatate, si anume canonizarea unor fii alesi ai poporului roman, pe care credinta si evlavia dreptmaritorilor crestini i-a ridicat, de-a lungul vremii, la rangul de sfinti, precum si generalizarea in tot cuprinsul Bisericii Ortodoxe Romane a cultului unor sfinti ale caror moaste aflate in diferite localitati din tara noastra se bucurau de cinstire cu caracter mai mult local.

Astfel, in anul 1955 au fost canonizati si trecuti in randul sfintilor Bisericii noastre un numar de sapte sfinti romani: Sfantii Ierarhi Calinic de la Cernica, Ilie Iorest si Sava Brancovici; Cuviosii Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara; Sfantul Mucenic Oprea din Saliste si Sfantul Iosif cel Nou de la Partos. Tot atunci s-a procedat la generalizarea cultului sfintilor: Cuvioasa Parascheva, Sfanta Mucenita Filofteia, Sfantul Mucenic Ioan Valahul; Cuviosii Grigorie Decapolitul, Dimitrie cel Nou si Nicodim cel Sfintit. Prin aceste acte s-a realizat un spor de imbogatire duhovniceasca in manifestarea pietatii credinciosilor nostri, prin cinstirea dupa cuviinta a unor vrednici inaintasi, in scopul urmarii vietii lor pilduitoare.

Un prilej deosebit de desfatare duhovniceasca in viata credinciosilor nostri il constituie sarbatoarea hramului bisericii. Fiecare biserica este ridicata, dupa cum se stie, in cinstea unui sfant, a Maicii Domnului sau a unui praznic imparatesc. Ziua de pomenire a patronului respectiv (ziua Hramului) este sarbatorita cu aleasa bucurie de intreaga obste a parohiei. La slujba participa de multe ori si preoti din parohiile invecinate, impreuna cu crediniciosi.

Hramul manastirilor este de cele mai multe ori prilejul unor manifestari ale evlaviei crestinilor ortodocsi romani. Este adanc inradacinata in traditia locala si in pietatea credinciosilor dorinta de a lua parte la sarbatoarea hramului unei manastiri. Asa se face ca, inca din ajun, numerosi credinciosi se aduna in incinta manastirii, pentru a participa la slujba vecerniei si a privegherii, pana seara tirziu, apoi, in dimineata hramului, la Sfanta Liturghie. Insisi ierarhii locului sunt de fata in mijlocul credinciosilor, in fruntea soborului de slujitori, impartasind binecuvantare si cuvant de invatatura, sporind astfel bucuria inaltatoare a praznicului.

La manastirile sau bisericile care adapostesc moastele unor sfinti romani, ziua hramului este marcata printr-un pelerinaj impresionant al credinciosilor in fata raclei cu sfintele moaste. In unele cazuri – ca de exemplu la catedrala patriarhala din Bucuresti, la biserica mitropolitana din Iasi, sau in alte parti -, tinandu-se seama de marea afluenta a credinciosilor, racla cu sfintele moaste este scoasa in fata bisericii, inca din ajun, pentru a se asigura desfasurarea procesiunii in buna ordine si randuiala.

Nu mai putin impresionante sunt sarbatorile prilejuite de sfintirea unei biserici. Acest lucru constituie un eveniment de mare insemnatate atat pentru credinciosii din parohie, cat si pentru cei din vecinatate. Zidita cu osteneala si jertfa credinciosilor, infrumusetata cu haina aleasa de pictura si impodobita cu cele de trebuinta, biserica este plina pana la refuz de crestinii dornici sa asiste la actul tarnosirii. Ritualul sfintirii, de o rara bogatie si frumusete, este urmarit cu atentia si evalvia cea mai adanca, acest moment solemn ramanand intiparit pentru multa vreme in memoria participantilor, comentat si transmis urmasilor, spre aducere aminte. Indeosebi, trecerea tuturor celor prezenti prin fata sfintei mese din altar si sarutarea locului sub care au fost asezate particele din moastele unui sfant, prilej unic pentru credinciosi, constituie pentru toti o mare bucurie si desfatare duhovniceasca.

4. PREOTUL IN VIATA CREDINICIOSILOR

Preotia este o slujire unica, individuala, izvorita din vocatie si har, dar in acelasi timp si o misiune de impreuna-lucrare cu ceilalti oameni. In desfasurarea acestei misiuni, preotul ortodox roman este strans legat de prezenta de adeziunea si colaborarea credinciosilor sai.

In Biserica Ortodoxa Romana, legatura dintre preot si credinciosi este o realitate care se manifesta pe multiple planuri. Preotul nu este un simplu delegat sau ales al comunitatii – asa cum se intampla in alte confesiuni –si nici doar un trimis al episcopului, impus comunitatii. El este in egala masura intarit cu autoritatea episcopului si primit cu voia si dragostea credinciosilor. In multe cazuri, preotul se stabileste definitiv intr-o parohie, care devine campul sau de lucru si de care el se leaga nu numai sufleteste, ci si cu toate rosturile vietii sale omenesti. El isi intemeiaza o familie proprie, ca si credinciosii sai, cu care adeseori se inrudeste – daca nu cumva este chiar dinainte inrudit cu ei, facand parte dintre localnici parohiei -, avand ca si ei gospodaria sa si traind in conditii de viata asemanatoare cu ale lor. Cea mai mare parte din preoti se ridica de la sate si revin la sate, unde raman legati cu trup si suflet toata viata. Prin aceasta ei isi creeaza deosebite posibilitati morale si sociale de a se apropia de credinciosi si de a se identifica cu viata acestora.

In orice imprejurare, credinciosii inconjura si asista pe preot in slujirea sa. Chiar rolul de liturghisitor al preotului este intr-o anumita privinta impartit cu credinciosii, prin participarea acestora la savarsirea serviciului divin, prin ofrandele aduse de ei si prin cantarile cu care raspund la desfasurarea ritualului.

Evenimentele de familie ale credinciosilor, cu caracter religios sau popular, aduc de fiecare data pe preot in contact cu fiii sai sufletesti, in toate momentele importante ale vietii acestora. Preotul este prezent in mijlocul credinciosilor ca parinte care indrumeaza intreaga viata religioasa si morala a obstei crestine din parohie. Lucrarea sa nu este aceea a unui profesionist oarecare, ci a unui parinte iubitor care se identifica permanent cu viata credinciosilor, bucurandu-se de increderea si respectul acestora. Prin harul special al preotiei, primit la hirotonie, precum si prin misiunea pe care o indeplineste, preotul are fata de credinciosi o autoritate spirituala deosebita. El este in egala masura povatuitor si sfintitor al credinciosilor din parohia sa. Credinciosii recunosc si cinstesc acest lucru, adresandu-se de fiecare data preotului cu denumirea de “parinte”.

Multiplele probleme de ordin spiritual-moral ale credinciosilor solicata in mod firesc si necesar prezenta preotului. Slujbele religioase savarsite in biserica, sau in afara de biserica, la casele credinciosilor, la cererea acesora, in diferite imprejurari, sunt tot atatea prilejuri de cimentare a legaturilor dintre preot si credinciosi si, prin aceasta, de consolidare a unitatii parohiei si de propasire a vietii ei religioase. In mod deosebit, credinciosii apeleaza la preot pentru rezolvarea problemelor lor de constiinta, atunci cand se simt impovarati de pacate, sau cand trec prin momente de grele incercari. La scaunul marturisirii, in Taina Sfintei Spovedanii, ei afla ajutor si intarire duhovniceasca, limpezindu-si adancurile vietii lor sufletesti si redobandindu-si insanatosirea launtrica. Pastrand permanenta legatura cu pastoritii sai, cercetandu-i si cunoscandu-le toate problemele, preocuparile si nazuintele lor sufletesti, preotul este totdeauna altaturi de credinciosii sai, sprijinindu-le si indrumindu-le intreaga lor viata duhovniceasca.

Preotul are insa un rol determinant in viata si preocuparile credinciosilor ortodocsi romani nu numai in domeniul vietii religios-morale, ci si in al vietii sociale. El este nu numai preot, ci si membru al societatii in care traieste, participind la intreaga viata sociala si cetateneasca a comunitatii sale. In rezolvarea diferitelor probleme de acest gen, atatudinea si contribuita preotului sunt edificatoare pentru credinciosi. Increderea acordata preotului prilejuieste acestuia posibilitatea de a cunoaste indeaproape viata de familie a pastoritilor sai, cu bucuriile, greutatile sau cerintele acesteia, si de a interveni cu sfatul sau cu autoritatea sa ori de cate ori este nevoie. El se apropie astfel de credinciosi nu numai ca preot, ci si ca om.

In privinta aceasta, familia preotului constituie un puternic factor de legatura a sa cu credinciosii. Preotul ortodox roman este casatorit, avand sotie si copii, ca si ceilalti credinciosi. Prin familia sa, el se integreaza in viata sociala a parohiei, situandu-se din acest punct de vedere nu deasupra credinciosilor, ci alaturi de ei. Sotia preotului se bucura si ea de respect deosebit, ca una al carei aport in pastoratie se dovedeste de cele mai multe ori foarte util. Impreuna cu familia sa, preotul participa la cele mai multe evenimente de seama din viata familiala a enoriasilor, cum ar fi botezuri, nunti, aniversari, si altele, sau la cele din viata sociala si obsteasca.

Toate acestea arata ca preotul are un rol activ in viata credinciosilor, sub multiple manifestari si cerinte ale acesteia.

Biserica Ortodoxa Romana, Monografie-Album, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1987, pag. 227-252.