FAMILIA PREOTULUI
Familia are temei divin, este chipul originar, autentic al constituitiei
si vocatiei umane. “Cea dintai familie s-a intemeiat in
rai, avand ca preot si martor pe Insusi Dumnezeu” 1. Textul
biblic reveleaza: “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul
sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie.
Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: Cresteti si va inmultiti
si umpleti pamantul” (Facere 1, 27-28). Cuvintele binecuvantarii
divine apar ca un ritual liturgic. Familia este “taina
a creatiei”. Inspirat, in Duhul Sfant, Psalmistul pune
in lumina acest caracter sacru: “Ce este omul ca-Ti amintesti
de el? Sau fiul omului, ca-l cercetezi pe el? Micsoratu-l-ai
pe dansul cu putin fata de ingeri, cu marire si cu cinste l-ai
incununat pe el” (Ps. 8, 4-5). Adanc semnificativ, in ritualul
ortodox al Tainei Cununiei, indata dupa asezarea cununilor pe
capetele mirelui si miresei, arhiereul sau preotul binecuvinteaza
rostind (de trei ori) aceste cuvinte ale Psalmistului: “Doamne,
Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii”.
In acelasi timp, de observat, aceasta binecuvantare este data
dupa ce, intr-una din rugaciunile de mai inainte, citim: “Insuti,
Stapane, Cel Ce din inceput ai zidit pe om si l-ai pus pe dansul
ca pe un stapan al faptuirii si ai zis: <<Nu este bine
sa fie omul singur pe pamant; sa-i facem lui ajutor dintr-insul>>;
si luand una din coastele lui, i-ai zidit Femeie, pe care vazand-o
Adam a zis: <<iata acum os din oasele mele si trup din
trupul meu; aceasta se va numi femeie, caci din barbatul sau
s-a luat ea>>” (A doua rugaciune).
Astfel, familia este binecuvantata dintru inceput in Adam, “stapan
al fapturii”, “imparat peste toata faptura”.
Familia este imparateasca. Adam, cum oberva Sf. Vasile cel Mare,
are “capul indreptat in sus pentru a privi inaltimile cu
care se inrudeste… ale cerului” 2. Pentru care si
Patriarhul Calist il vede daruit “cu putere stravazatoare
si prooroceasca”, adaugand: “si era impreuna creator
cu Dumnezeu, sau un al doilea dumnezeu dupa har” 3. Familia,
intemeiata in Adam, imparat, profet si parinte dupa trup al neamului
omenesc: “Dumnezeu a plasmuit pe Adam privind la cei multi” 4,
este asezamant fundamental care perpetueaza aceste atribute al
instituirii ei in lume.
De aceea, rugaciunea citata din ritualul Tainei, binecuvinteaza,
succesiv, pe Avraam si Sara.., Iacov si toti Patriarhii, sau
Moise si Semfora… culminand pilduitor cu familia preotului
Zaharia si a Elisavetei, parintii Sf. Iona Botezatorul, despre
care Mantuitorul a rostit: “Adevarat zic voua: Nu s-a ridicat
dintre cei nascuti din femeie unul mai mare decat Ioan Botezatorul” (Matei
11, 11). Astfel, de-a lungul Vechiului Testament, cu asemenea
modele, paradigme, citate, fie dintr-o anume ordine consacrata
prin chemare, fie din Tribul preotesc, cel al lui Levi, exceptand
cazuri negative (Lev. 10, 1-2; I Regi 2, 12-17), exemplara ne
apare familia preotului.
Iisus Hristos cinstind, cu totul aparte pe Profet si familia
lui, reveleaza mai departe: “totusi cel mai mic in Imparatia
cerurilor este mai mare decat el”, si consacra desavarsit
cununia, familia ca Taina a harului. El participa impreuna cu
ucenicii la nunta de la Cana Galileii, o binecuvinteaza si savarseste
aici primul semn minunat caruia Andrei Criteanul ii da talcul: “Nunta
cinstita este si patul neintinat, ca Hristos amandoua le-a binecuvantat
mai inainte, ospatandu-Se trupeste, si in Cana Galileii la nunta
apa in vin a prefacut, aratand intaia minune, ca tu sa te prefaci,
o, suflete” 5. – Asa cum a prefacut apa in vin iar
vinul, euharistic se preface in sange divin, iubirea in familie
se psiritualizeaza, se indumnezeieste indumnezeindu-ne, si confera
nuntii caracterul ei indisolubil si transfigurator in har. De
aceea, la ispita fariseilor: “Se cuvine oare omul sa-si
lase femeia sa pentru orice pricina?”, Iisus a raspuns: “N-ati
citit ca Cel Ce i-a facut de la inceput i-a facut barbat si femeie?
Si a zis: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa
si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat
nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu omul
sa nu desparta” (Matei 19, 4-6). Intemeiata si traita divin,
se sting motivele de despartire.
In Biserica, nunta, precum Iisus Hristos a consacrat-o, se instituie
ca Taina. De la inceput, orice mirean, implicit cei din cinul
bisericesc, puteau fi si casatoriti, capi de familie, avand in
vedere “caracterul deplin crestin al casatoriei” 6.
Sf. Apostol Pavel, in epistolele catre ucenicii sai Tit si Timotei,
deveniti episcopi, ofera chipul crestin-autentic al familiei
preotesti. Redam textul dupa Epistola catre Timotei: “Vrednic
de crezare este cuvantul: de pofteste cineva episcopie, bun lucru
doreste. Se cuvine, dar, ca episcopul sa fie fara de prihana,
barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios,
iubitor de straini, destoinic sa invete pe altii. Nebetiv, nedeprins
sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, pasnic, neiubitor
de argint. Bine chivernisind casa lui, avand copii ascultatori,
cu toata buna-cuviinta. Caci daca nu stie cineva sa-si randuiasca
propria lui casa, cum va purta grija de Biserica lui Dumnezeu?” (I
Timotei 3, 1-5).
Precum se observa, Apostolul il are in vedere indeosebi, aici,
pe episcop, care in perioada apostolica si post-apostolica, putea
fi si casatorit. Se cunoaste ca imparatul Iustinian “printr-o
novela din anul 531, impune epicopilor celibatul” 7. Aceasta
randuiala a celibatului pentru episcop s-a definitivat in timp
mai ales prin canoanele 12, 13 ale Sinodului V-VI Ecumenic, de
la Constantinopol, cand unor Intai-Statatori, ridicati la episcopat
dupa casatorie, le era ingaduit sa vietuiasca in continuare impreuna
cu propriile lor sotii. Pentru a feri, in Biserica, de “poticnire
si sminteala”, spre folosul turmei duhovnicesti, s-a decis
incetarea unei asemenea convietuiri.
In schimb, pentru clerul inferior (prezbiteri, diaconi si ipodiaconi)
s-a perpetuat in Traditia Rasariteana randuiala casatoriei. Mai
mult, s-a pus accentul cuvenit pe unele decizii ale Bisericii
care cinstesc Taina nuntii. Astfel, “la primul Sinod Ecumenic,
cand curentul ascetic extremist a vrut sa preconizeze celibatul
preotilor sub pretextul ca sfintenia Liturghiei si oficierea
Euharistiei sunt incompatibile cu viata conjugala, cel care a
influentat hotararea Sinodului, facand sa se prescrie starea
conjugala a preotilor a fost Episcopul Pafnutie, calugar si unul
dintre ascetii cei mai aspri” 8. In acest spirit, canonul
51 apostolic hotarase: “daca vreun episcop sau prezbiter
sau diacon, sau oricine din cinul preotesc, se tine deoparte
de nunta si de carnuri si de vin, nu pentru infranare, ci din
scarba, trecand cu vederea ca toate sunt foarte bune si ca barbat
si femeie l-a facut Dumnezeu pe om, ci bulind a cleveti faptura,
or sa se indrepte, or sa se cateriseasca, sa se indeparteze din
Biserica” 9. La fel decidea si Sinodul de la Gangra in
canoanele 9 si 10: “daca cineva se dedica fecioriei si
infranarii, nu pentru bunatatea si sfintenia fecioriei, ci pentru
ca scarbindu-se se indeparteaza de casatorie, sa fie anatema”.
Si iarasi: “daca cineva dintre cei ce traiesc in feciorie
pentru Domnul, si-ar bate joc de casatoriti sa fie anatema” 10.
Aceste canoane cinstesc nunta si apara constiinta de orice forma
de dispret a creatiei. Dar, totodata, si invatatura Sf. Apostol
Pavel isi pastreaza, diferentiat, aplicarea. Cuvantul paulin
priveste integral pe episcop, preot, diacon, ipodiacon.
Principial, familia oricarui slujitor din clerul de mir se compune
din: capul familiei – preot sau diacon -, sotie si copii.
Trecand la analiza textului sacru al Apostolului, sa urmarim
care este starea de spirit a celui ce urmeaza a deveni diacon,
preot; si, inainte de toate, in fata primului cuvant: “de
pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste”. Adanc, este
vorba aici de vocatia, de chemarea unui adevarat slujitor al
Bisericii. De sesizat: Apostolul pune aici vocatia sub titlu
de “pofta, dorinta”. Sfantul Maxim Marturisitorul
arata ca: “Dumnezeu, care a zidit firea omeneasca, nu a
creat impreuna cu ea nici placerea, nici durerea din simturi,
ci a dat mintii ei o anumita capacitate de placere, prin care
sa se poata bucura in chip tainic de El. Aceasta capacitate e
dorinta naturala a mintii dupa Dumnezeu” 11.
Pentru a cunoaste, a surprinde vocatia trebuie plecat deci de
la acest dat originar al “dorintei naturale (firesti) a
mintii dupa Dumnezeu”; dorinta inradacinata in actul creator,
anume: “omul a fost creat dupa Chipul lui Dumnezeu” (Fac.
1, 27), la care nu trebuie omis: “si dupa asemanare” (Fac.
1, 26), intelegand prin aceasta ca am fost creati “dupa
Chip” si in perspectiva unei infinite asemanari cu Dumnezeu.
Si, Biserica invata ca omul a fost creat: “dupa Chipul
unicului Fiu al lui Dumnezeu intrupat la plinirea vremii in Domnul
nostru Iisus Hristos”. In adancul din noi este rasadit, “dupa
Chip”, “sufletul dat de la Dumnezeu” (Ecclesiastul
12,7), prin “insuflarea cea dumnezeiasca si facatoare de
viata” (din Randuiala Inmormantarii), cu aceasta dorinta,
sete dupa Dumnezeu, dupa Model, dupa Ziditorul, dupa Insusi Fiul
Parintelui ceresc, Dumnezeu-Cuvantul; de aceea omul si are cuvant
de la zidirea lui, de la inceput. In acest fel, dupa cum invata
tot Sfantul Maxim Marturisitorul, sufletul ni se dezvaluie drept “ecoul
indepartat al vocii Cuvantului”. Si arata explicit: “In
raport cu existenta organica a trupului, el (sufletul) este esential
altceva: e simplu si indivizibil in cel dispersat (trupul); e
nelimitat in cel adunat, miscandu-se catre un scop spre care
el este miscat” 12– de Creator.
Aceste caractere inspirat sesizate si expuse de Sf. Maxim se
insumeaza in “unicitate” fiecarui suflet uman; unic,
fiecare dintre noi fiind miscat de razat unica a iubirii Cuvantului
unic al lui Dumnezeu.
De observat in Duhul Adevarului, ceea ce astazi incepe sa devina
un fapt curent, ultimele cercetari in stiinta vin in intampinarea
acestei invataturi sacre a Sfintei Scripturi si Traditii. John
Eccles (laureat al Premiului Nobel pentru medicina – 1963)
considera intre “adevarurile primare … certitudinea
ca fiecare dintre noi exista ca o autoconstiinta unica” si
constata precizand: “problemele legate de unicitatea resimtita
de fiecare eu au fost neglijate de filosofia contemporana. Se
poate presupune ca aceasta se datoreaza materiarismului ambiant
care nu vrea sa vada problemele fundamentale pe care le pune
experienta spirituala. Eu ma voi concentra – continua el – asupra
evenimentului cel mai extraordinar din campul experientei noastre,
adica aparitiei fiecaruia dintre noi ca autoconstiinta unica.
E un miracol – zice Eccles – pentru totdeauna (a
tout jamais), dincolo de posibilitatile de explicare ale stiintei”.
Pentru a conclude apoi: “intrucat solutiile materialiste
sunt incapabile sa explice experienta unicitatii noastre, eu
ma simt constrans sa atribui unicitatea eu-ului (sau a sufletului),
unei creatii spirituale de ordin supranatural. Pentru a ma exprima
in termeni teologici: fiecare suflet este o creatie divina noua
implantata in foetus la un moment cuprins intre conceptie si
nastere. Este certitudinea existentei unui nucleu launtric de
unica individualitate care face necesara ideea acestei creatii
divine” 13.
In consens stiintific, mai nou, Ian Tattersall – directorul
Departamentului de antropologie la Muzeul american de istorie
naturala din New York – afirma: “unicitatea omului
incepe cu constiinta”. Si arata explicit: “daca fiintele
umane n-au incetat sa dezbata cu privire la natura constiintei
lor, fara sa ajunga vreodata la concluzii ferme si universal
acceptabile, ratiunea consta in aceea ca ea, constiinta se dezvaluie
din experienta interioara si nu ne este data de lumea exterioara,
desi ea intervine evident in maniera noastra de a o percepe pe
aceasta din urma: ea este filtrul prin care noi privim si interpretam
mediul nostru inconjurator, fara ca ea (constiinta – n.n.)
sa faca parte din el… Certitudinea de a avea o constiinta
este … o cheie pentru intelegerea unicitatii noastre” 14.
Nu se cuvine sa omitem ca la noi, in stiinta romaneasca, Nicolae
Paulescu, marele fiziolog, inca de la inceputul secolului XX,
explica: “zamislirea umana se face in momentul intalnirii
celor doua celule sexuale, a carora unire formeaza oul fecundat.
In acel moment, Dumnezeu trimite Sufletul, adica artistul incomparabil
care, - supunandu-se poruncii divine, - se pare imediat pe lucru,
ca sa-si construiasca trupul in care va vietui” 15.
Aceste date fundamentale intre Revelatie si cunoastere stiintifica,
astazi intr-un proces de armonizare, sun capitale pentru constitutia,
fiinta noastra, si sunt esentiale pentru tanarul care simte chemare
la preotie. Si, revenind la ideea fundamentala a unicitatii,
relevata de religie in consens cu stiinta de azi, intelegem ca
tocmai in unicitate fiecaruia dintre noi se afla si taina vocatiei.
Harul nasterii din nou prin Botez si darul fiecaruia, harisma,
si ea unica in felul ei, ne sunt date originar ca un rasad divin,
precum arata de asemenea Sfantul Pavel: “Dumnezeu in Biserica
i-a pus pe unii: intai apostoli, al doilea prooroci, al treilea
invatatori…” (I Corinteni 12, 28).
Fiecare dintre noi are o chemare si un dar. Iar a-ti cunoaste
darul inseamna a-ti cunoaste sensul vietii; a sti pentru ce traiesti
si pentru ce te jertfesti.
Adolescentul sau tanarul care vine la examen pentru seminar
sau facultate, si care va deveni el insusi, fie ca diacon, fie
ca preot, cap de familie, trebuie sa fie constient sa dea marturie
sincera acestei chemari launtrice, care va fi o prezenta constanta
si profund responsabila de-a lungul intregii lui vieti de slujire
in fata judecatii lui Dumnezeu si a oamenilor.
Iar vocatia se probeaza vadit prin virtutile pe care le inviaza
Botezul si celelalte Taine: Mirul, Euharistia, Spovedania si
altele; virtuti esentiale: credinta, nadejdea, dragostea, virtuti
teologice care-l vormeaza ca teolog, ca preot, ca slujitor credincios
neabatut lui Dumnezeu si devotat calauzirii celor pe care ii
va pastori. – Esential, Sf. Grigorie Sinaitul ne da acest
temei: “definitia dreptei credinte este a vedea si a cunoaste
intru curatie cele doua dogme ale credintei, adica Treimea si
doimea: Treimea a o privi si a o cunoaste in chip neamestecat
si netaita, in unitate, iar doimea firilor lui Hristos, intr-un
ispostas, adica a martuirisi si a sti pen un singur Fiu si inainte
de intrupare si dupa intrupare, dar dupa intrupare slavit in
chip neamestecat in doua firi si in doua vointe, dumnezeiasca
si omeneasca” 16.
Dar, profund, Sf. Grigorie Sinaitul, de altfel ca toti Parintii,
vede in simfonie cunostinta intru curatie. Castitatea celui chemat
la preotie este, nu mai putin, esentiala, ca si cunostinta teologica
a adevarului. Aceasta simbioza intre cunostinta si vietuire in
adevar e o lege; aceeasi care fiinteaza, propriu-zis, in orice
domeniu al activitatii umane. Nimeni nu va realiza lucrul, opera
autentica in stiinta, in arta, in carmuirea semenilor si cu atat
mai mult in slujirea sfanta a preotului, in mantuirea sufletelor,
fara conlucrarea virtutilor morale. Acestea, asumate de constiinta
umana, dintotdeauna, cu numele lor: intelepciunea, dreptatea,
barbatia sau curajul, cumpatarea, au constituit fondul, temeiul
oridinii vietii. Intelepciunea, setea de intelepciune “miscata
de Duhul” este inceputul, cum spune acelasi Grigorie Sinaitul, “prin
ea fiinteaza celelalte, cum le numeste el: chibzuinta, barbatia,
neprihanirea si dreptatea”. Si toate, impreuna cu smerenia,
rabdarea…, culminand in dragoste, toate, in ansamblul lor,
formeaza si constituie ceea ce se cere prin canoanele Bisericii
pentru hirotonie: castitatea tanarului. E de la sine inteles,
virtutile se inradacineaza prin har si se dobandesc in viul vietii,
prin vointa, spre a deveni deprinderi. Dar, castitatea vadita
de adolescentul si tanarul candidat trebuie sa se arate ca o
aurora, ca o dimineata si ca o fagaduinta a vietii lui, pe care
sa o pazeasca sa o cultive apoi in familie.
Totodata, in contextul actual, cand unele fenomene morbide:
erotismul si violenta, comercial mediatizate, tind sa-l cucereasca
agresiv pe tanar, formarea si informarea lui prin invatatura
Bisericii si in acelasi timp a stiintei, in autenticitatea ei
profunda, este de o insemnatate vitala. Sunt indeobste cunoscute
si controversate de-a lungul intregii istorii a omului aceste
doua patimiri umane, exacerbate astazi, am numit erotismul si
violenta, expresii ale afectelor sufletului de dupa Cadere, in
povarnirea lui catre pacat: pofta si iutimea, care sunt o primejdie
pentru familie si cu atat mai grave pentru familia preotului.
Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti le-au denuntat neincetat
si au oferit ratiunii umane si armele pentru a le birui. Si precum
subtil s-a observat, nu e vorba de anularea, nimicirea lor si,
o data cu ele, a sufletului. Evidentiam mai sus cum Sf. Maxim
a vazut adanc: exista in om, in suflet, placerea, dorinta naturala
de Dumnezeu, de bine, de adevar, de frumusete. Aceasta dorinta
harica, fireasa a fost pervertita in pacat, prin coruperea simturilor,
in senzualitate, in patimi. Or, ca raspuns, ca metoda de lucru,
in experienta vie, Biserica, Parintii au aratat ca vindecarea
se infaptuieste nu prin vreun fel de negare si distrugere a firii,
ci prin restaurarea ei in ordinea originara si, mai mult, prin
transfigurarea ei in Iisus Hristos. In acest sens, cu atata profunzime
si arta experiaza si da marturie Grigorie Palma. El arata: “Nepatimas
este cel ce a pierdut deprinderile rele si s-a imbogatit in cele
bune, cel ce s-a intiparit de virtuti asemenea celor impatimiti
de placerile rele, cel ce si-a supus iutimea si pofta … puterii
cunoscatoare, judecatoare si rationale a sufletului, asa cum
cei impatimiti si-au supus puterea rationala laturii pasionale”.
Si adauga inca si mai concret: “Prin pofta dobandeste in
inima iubirea, iar prin iutime agoniseste rabdarea. Nu omorand
aceasta latura, caci in acest caz ar fi nemiscat si nelucrator
chiar in slujirea lui Dumnezeu, ci prin ascultarea de mintea
purificata el tinde, prin pomenirea neincetata a lui Dumnezeu,
la Dumnezeu, si prin aceasta sa ajunga la deprinderea dispozitiei
dumnezeieisti si s-o ridice pe aceasta la cea mai desavarsita
treapta. Iar aceasta este iubirea de Dumnezeu … si din
aceasta invata, lucreaza si dobandeste iubirea curata si desavarsita
fata de aproapele, cu care este cu neputinta sa nu se afle impreuna
si nepatimirea” 17. Aceasta este, esential, calea, neincetat
veche si noua, de tamaduire, pe care au mers Sfintii si credinciosii
dintotdeauna.
In ultimul timp, lupta cu patimile a devenit mai acuta, mai
agresiva si mai subtila. Secularizarea le-a alimentat nociv.
Totodata, problema a trecut din domeniul moral in cel medical.
Aici, indeosebi in primele abordari, sfarsit de secol XIX si
in cea mai mare parte a secolului XX, cercetarile in interiorul
sufletului omenesc au condus la aparitia celor doua scoli de
psihanaliza initiate de Sigmund Freud (1856-1939) si Alfred Adler
(1870-1937). In ambele scoli explorarea n-a patruns la ultima
profunzime. N-au perceput sensul propriu-zis creator si de viata
facator al existentei, ci au ramas la nivelul afectelor, al celor
doua obsedante – placerea si vointa de putere – facand
din ele principii psihologice de baza. Si de la acest nivel de
a concepe viata, cele doua scoli si curente au inclinat balanta
catre solutii medicale prin satisfacerea libertina a dorintelor
senzuale lipsite de sensul creator, motivand in schimb ca nesatisfacerea
lor provoaca suferinte – nevroze, psihoze, psihopatii.
Asemenea conceptii, cu titlu stiintific, insotite si de alte
fenomene sociale, spre exemplu: pauperizarea, au dus la ruinarea
sanatatii si drama destramarii familiei.
Cum se cunoaste, aceste scoli au evoluat. Karl Gustav Jung,
spre exemplu (1875-1961), la inceput ucenic al lui Freud, cu
o intelegere mai adanca, religioasa patrunde in sufletul omenesc
pana la asezamantul originar al crearii dupa Chipul lui Dumnezeu
si elaboreaza cunoscuta teza a Arhetipului, conceput in viata
ca un tipar comportamental. Nu intra in iconomia comunicarii
noastre o analiza extinsa a viziunii acestui mare savant.
In acelasi timp, inca mai clar si constructiv, se impune insa
Prof. Viktor E. Frankl (1905-1997) – initiatorul celei
de a treia scoli vieneze de psihanaliza: Logoterapia, altfel
spus, terapia prin puterea vindecatoare a Sensului, a Logosului
ca Sens.
Esential, in raport cu Freud si Adler, Frankl constata prin
indelungata lui experienta medicala cum omul, in vocatia sa autentica,
lupta pentru a gasi un sens in existenta si viata, care este
forta motrice, motivationala, a persoanei umane. El precizeaza: “Iata
de ce vorbesc despre dorinta (scopul) unui sens, in comparatie
cu pricipiul placerii (sau, un alt termen scopul placerii) pe
care pune accentul psihanaliza freudiana si in contrasc cu scopul
puterii pus in evidenta de filosofia adleriana” 18.
Drept urmare, nu “frustarile sexuale”, dupa Freud,
nici “complexele de inferioritate”, dupa Adler, nu
acestea sunt la originea propriu-zisa a nevrozelor, psihozelor
si psihopatiilor, ci, limpede, “vidul spiritual”,
lipsa de sens a existentei. Si, concludent, il citeaza pe dr.
Stanley Crippner care a dovedit ca “tinerii dependenti
de droguri, intr-un procent nu mai putin de suta la suta sufereau
de faptul ca lor le aparea totul fara sens” 19.
Si, in acest orizont divin insorit, Frankl vede caracteristica “fundamental
ontologica a existentei umane” in ceea ce defineste el
prin expresia: “Selbst Transzendenz”, corect traducand: “depasire,
transcenderea din si in sinea ei a existentei”; transcendere
posibila numai prin comuniunea, dialogul cu o Realitate radical
alta.
Pentru el sensul ultim este Dumnezeu.
Ne-am ingaduit acest excurs pentru ca priveste fundamental tema
noastra. Am subliniat experienta Prof. Viktor E. Frankl, onest
stiintifica, privind adevarul omului. Marturia lui, esential
in acord cu dreapta-credinta a Bisericii, o armonie intre “duhul
cunostintei si al bunei credinte” (Isaia 11, 2), constituie
un temei in stare sa apere constiinta de azi de flagelul patimilor
evocate care provoaca rani adanci in trupul social si in cel
eclezial, precum: violenta, abandon, divort.
Toate conditiile pentru hirotonie si preotie puse in lumina
de Sfantul Apostol Pavel catre Timotei: “sa fie fara de
prihana, barbat al unei singure femei, veghetor, intelept, cuviincios… destoinic
sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, bland, pasnic,
neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, avand copii
ascultatori cu toata buna-cuviinta” (I Timodei 3, 2-4),
in intregul lor, sunt cuprinse in aceste cerinte esentiale: vocatia,
cunostinta teologica a adevarului si castitatea. Nu trebuie uitata,
insa, nici aceea de a fi “neagonisitor de castig urat”,
atat de grava, pentru care Apostolul spune: “iubirea de
argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu
infocare au ratacit de la credinta” (I Timote, 6, 10).
Iar drept temei al virtutilor Sfantul Pavel vede preotul “ca
un iconom al lui Dumnezeu, neingamfat” (Tit 1, 7), deci
smerit. – Tot Apostolul vadeste mandria, “trufia – cauza
si osanda a diavolului” (I Tim. 3, 6). Acest ansamblu de
daruri si virtuti il construiesc pe Preot ca parinte duhovnicesc
al unei Parohii si ca parinte, cap al familiei sale.
In aceasta calitate el are o sotie numita adesea de popor: “maica
preoteasa”. Cea mai mare parte din insusirile Preotului,
evocate mai sus, constituie si vrednicia Preotesei, despre care
un Ierarh al Bisericii gaseste de cuviinta sa spuna “… preotesele
sunt jumatatea misionara a preotului in parohie” 20. Insa
privind ceea ce constituie fiinta cununiei, marturia Sfantului
Apostol Pavel este fundamentala: “Taina aceasta mare este;
iar eu zic in Hristos si in Biserica” (Ef. 5, 32). Paradigma
ei, deci, este in unirea lui Iisus Hristos cu Biserica avandu-si
modelul in Vesnicul Arhiereu Care-Si sfinteste Biserica prin
Jertfa Lui. Nunta isi dezvaluie fundamental un caracter sacerdotal
si aceasta pune o deosebita pecete pe familia Preotului. Asa
precum “Hristos este Cap Bisericii, barbatul este cap femeii”.
Cand Adam contempla in femeia luata din coasta lui: “… os
din oasele mele, trup din trupul meu…” (Fac. 3, 23)
prefigureaza Taina lui Hristos, Caruia Biserica, noi, Ii suntem “Madulare
alte Trupului Lui din carnea Lui si din oasele Lui” (Efes.
5, 30).
Iar copiii, dupa cuvantul Apostolului: “ascultatori cu
toata buna-cuviinta” (I Tim. 3,4), reprezinta o plinire
a existentei, a familiei. Omul se indeplineste prin aceasta intreita
cale: prin dreapta credinta in Dumnezeu care il sfinteste, printr-o
chemare, vocatie in care isi afla un rost al vietii si prin urmasi:
fii sau ucenici. Urmasii, indeosebi copiii, sunt un semn adanc
al iubirii, al unitatii. Mantuitorul spune, privind barbatul
si femeia: “… nu mai sunt doi, ci un trup (Mat. 19,
6). Copilul releveaza aceasta unitate. Din pruncul odraslit si
nascut, cei doi parinti nu se mai pot retrage niciodata, prezenta
lor in copil este irevocabila, pe totdeauna, aici se desvaluie
profund misterul asemanarii. Este cea mai profunda icoana, “a
asemanarii” (Fac. 1, 26), a vesnicei prezente a Parintelui
Ceresc in Fiul Cel vesnic si in Duhul Sfant. – Atunci ni
se desvaluie, intelegem cat de grav este avortul, ca o faradelege – ucidere
a vietii, a unitatii. De asemenea nonsensul divortului, al homosexualitatii.
Se intelege ca numai o atmosfera sacra sustine familia in unitatea
ei. Inainte de toate este darul rugaciunii. In cartea lui Tobit
aflam modelul unei asemenea rugaciuni familiale. Fiind Tobie
cu Sara, cea daruita lui de sotie, “Tobie s-a ridicat si
a zis: Scoala, soro, sa ne rugam ca sa ne miluiasca Domnul. Si
a inceput Tobie a zice: Binecuvantat esti Tu, Dumnezeul parintilor
nostri, si binecuvantat este numele Tau Cel sfant si slavit intru
toti vecii. Sa Te binecuvinteze pe Tine cerurile si toate fapturile
Tale! – Tu ai facut pe Adam si Tu ai facut pe Eva, femeia
lui, pentru a-l fi ajutor si sprijin, si din ei s-a nascut neamul
omenesc. Tu ai zis: nu este bine sa fie omul singur, sa-ti facem
un ajutor asemenea lui. Si acum, Doamne, nu placerea o caut,
luand pe sora mea, ci o fac cu inima curata. Binevoieste deci
a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete.
Si a zis si ea cu el: Amin!” (Tobit 8, 4-8). O asemenea
atmosfera se cuvine, indeosebi, sa o arate casa si familia preotului.
Parintele Patriarh Teoctist, cu sacra intelegere, vede in familie, “o
imagine miniaturala a Bisericii”. Asa se explica faptul
ca de cateva ori, in Sfanta Scriptura a Noului Testament, descoperim
ca sinonim pentru familia crestina, cuvantul “Biserica” (Romani
16, 5; I Corinteni 16, 19) 21. Si, intr-adevar, in acest sens,
Sfantul Iona Gura-de-Aur, dupa Apostol, afirma: “familia,
caminul, casa, este o mica Biserica” 22. Iar pentru preot,
familia lui este Biserica intr-o comuniune sfanta cu familia
mai larga, ecleziala, a parohiei. Asa el vede in toti credinciosii,
fii ai parohiei lui, fii lui duhovnicesti. Asa vede transfigurata,
spiritualizata, legatura cu toti credinciosii.
Adanc, semnificativ, este aici urmatorul moment din Evanghelie
cand Mantuitorul, vorbind multimilor, “I-au zis unii: Iata
mama Ta si fratii Tai si surorile Tale… Te cauta. Si, raspunzand
lor le-a zis: cine este mama mea si fratii mei? Si privind pe
cei ce sedeau in jurul Lui a zis: Iata mama Mea si fratii Mei!.
Ca oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu
si sora Mea si mama Mea” (Marcu 3, 32-35). Se intelege,
ca cea dantai care a facut voia lui Dumnezeu a fost insasi Mama
Lui, care a raspuns chemarii divine la glasul Arhanghelului: “Iata
roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul Tau!” (Luca 1, 38).
In ea, in Maica Domnului nostru Iisus Hristos, este revelata
paradigma nasterii duhovnicesti, a fiilor duhovnicesti. Si, pentru
a starui o data mai mult, aceasta este legatura sacra intre familia
preotului vazuta ca “o mica Biserica” si familia
duhovniceasca a parohiei, a Casei Domnului. Si, iarasi dupa cuvantul
Apostolului: “precum are, si se cuvine sa aiba, grija sa-si
randuiasca propria lui casa” (I Timotei 3, 5), asa sa poarte
grija de Biserica lui Dumnezeu. Sa fie o purtare de grija reala,
in viul vietii: de batrani, ca de parintii lui; de tineri, ca
de fiii lui, si, mai ales de copii, unii din ei lepadati, parasiti,
ca de propriii lui copii. Intreaga parohie sa o slujeasca, sa
o vada, sa o simta ca pe marea si sfanta lui familie, in Hristos
Iisus.
Pr. Prof. Constantin Galeriu.
1. Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Bucuresti, Editura
Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., 1992, p. 400.
2. Basile de Cesaree, Homelie II, in Sur l'origine de l'homme,
Sources chretiennes, Cerf, 1970, p. 269.
3. Calist Patriarhul, in Filocalia, vol. 8, trad. Pr. Prof. Dr.
Dumitru Staniloae, Bucuresti, Editura Inst. Biblic si de Misiune
al B.O.R., 1979, p. 241.
4. Ibidem, p. 271.
5. Triod, Joi, A cincea saptamana a Postului Mare, Cantarea a
noua.
6. P. Jean Meyendorf, "Le mariage dans la perpective orthodoxe",
Paris, YMCA-PRESS, 1986, p. 97.
7. Cf. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii
Ortodoxe, Sibiu, 1991, p. 107.
8. Cf. Paul Evdokimov, Femeia si mantuirea lumii, Bucuresti,
Christiana, 1995, pp. 224-225.
9. Idem, Canoanele…, p. 33.
10. Idem, Canoanele…, p. 189.
11. Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, 61, in
Filocalia, vol. 3, Sibiu, Tipografia Arhidiecezana, 1948, p.
333.
12. Cf. Maxim Marturisitorul, Lettres, Les Editions du Cerf,
Paris, 1998, pp. 102-103.
13. John Eccles, L'evolution du cerveau et creation de la conscience,
A la recherche de la vraie nature de l'homme, traduit de l'anglais
par Jean-Mathieu Luccioni, Flammarion, 1994, pp. 315-317.
14. Ian Tatterasall, L'emergence de l'homme - Essai sur l'evolution
et l'unicite humaine, traduit de l'anglais par Marcel Blanc,
Gallimard, 1998, pp. 216-217.
15. Dr. N.C.Paulescu, profesor la Facultatea de medicina din
Bucuresti, Fiziologie filosofica. Notiunile de Suflet si Dumnezeu
in fiziologie, Editie ingrijita de Dr. V. Trifu, Fundatia regala
pentru literatura si arta, Bucuresti, 1944, p. 34.
16. Scrieri de Nichifor din singuratate, Teolipt al Filadelfiei,
Sf, Grigorie Sinaitul, Sf. Grigorie Palama, in Filocalia, vol.
VII, trad. de Pr. Prof. D. Staniloae, Editura Inst. Biblic si
de Misiune al B.O.R., Bucurest, 1997, p. 100.
17. Sf. Grigorie Palama, Despre rugaciune, in Filocalia, vol.
7, p. 250.
18. Viktor E. Frankl, Conceptele de baza ale Logoterapiei, in:
Man's Search for Meaning. An Introduction to Logotherapy, New
York, 1984, pp. 97-88.
19. Idem, Omul in cautarea unui sens ultim, p. 4.
20. Antonie Plamadeala, "Preotul in Biserica, in lume, acasa",
Sibiu, 1996, p. 128.
21. Cf. Cuvant pastoral cu ocazia "Zilei familiei",
in Familia crestina azi, Iasi Ed. Trimitas, 1995, p. 7.
22. Sf. Ioan Gura de Aur, Homelies sur l'epitre aux Ephesiens,
XX, Paris, Traductions par L'Abbe J. Barreille, 1872, pp. 390-391.