CONTRIBUTIA SFINTILOR TREI IERARHI LA FORMULAREA
DOGMEI TRINITARE*
An de an, la 30 ianuarie, intreaga Ortodoxie, dar nu numai,
pranzuieste in chip deosebit pe Sfintii Trei Ierarhi: Vasile
cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gura de Aur, care au stralucit
ca niste luceferi pe bolta cereasca a Bisericii crestine. Si
pentru ca ei s-au dovedit <<mari dascali si ierarhi>>,
facultatile de teologie i-au ales ca patroni si ocrotitori,
ca viata crestina si luminatori in intelegerea credintei crestine.
In viata lor, in cultura si stiinta lor, dar mai ales in credinta
lor, teologii de pretutindeni, profesori si studenti, cauta
mereu resurse de traire a vietii crestine autentice si a credintei
celei adevarate.
Daca despre Sf. Apostol Pavel s-a spus, si pe drept cuvant,
ca este fereastra prin care paganii L-au cunoscut pe Hristos
si s-au convertit la crestinism, despre Sfintii Trei Ierarhi
putem spune ca sunt ca trei ferestre prin care crestinatatea
a privit spre Hristos si a primit lumina de la El.
Cu cat ne apropiem de ei, cu atat ii cunoastem mai bine, cu
cat le cercetam viata si opera, cu atat mai mult ne dam seama
de valoarea lor si de folosul pe care il putem avea daca ii
luam ca model de intelegere si traire a vietii crestine.
In cursul acestei luni am praznuit pe fiecare dintre ei separat,
iar astazi ii praznuim din nou, dar impreuna, tocmai pentru
a ne da seama de valoarea lor proprie si a tuturor laolalta,
pentru ca fiecare dintre ei are ceva specific, dar au si lucruri
comune care ii fac nedespartiti.
Astfel, Sf. Grigorie Teologul este simbolul stiintei teologice,
Sf. Vasile Cel Mare este simbolul energiei si al actiunii puse
in slujba oamenilor, iar Sf. Ioan Gura de Aur simbol al ravnei
apostolice prin cuvant si fapta, pentru indreptarea vietii
credinciosilor, dupa invatatura Domnului nostru Iisus Hristos.
Mai concis spus, unul ar reprezenta mintea care gandeste altul
gura care propovaduieste si al treilea mana care lucreaza,
desi fiecare a avut si minte si gura si mana care lucrau intr-o
desavarsita armonie si unitate. Fiecare dintre ei erau deopotriva
neintrecuti pastori sufletesti, mari dascali ai lumii crestine,
propovaduitori si aparatori ai dreptei credinte.
Opera lor este vasta, iar activitatea lor a cuprins toate
domeniile si aspectele vietii: social, cultural, pastoral-misionar,
dar au stralucit prin contributia lor in formarea invataturii
celei adevarate si pastrarea ei in fata celor ce o atacau din
toate partile.
De aceea ne-am propus ca la acest popas aniversar sa scoatem
in evidenta, pe cat ne va fi cu putinta, contributia Sfintilor
Trei Ierarhi la formularea dogmei trinitare si roadele ei pentru
viata crestina, acum, la 16 secole de la trecerea lor in randul
sfintilor.
Mai intai sa facem o trecere in revista a perioadei in care
au trait, a modului in care s-au pregatit, a ceea ce i-a unit,
si nu in ultimul rand a motivului pentru care Biserica ii praznuieste
pe toti la aceeasi data, dupa ce mai inainte, in cuprinsul
aceleiasi luni, i-a praznuit pe fiecare separat.
Au trait in secolul IV al erei crestine, secol numit de drept
cuvant <<secolul de aur al crestinismului>>. <<De
aur>> pentru ca in acest secol au trait cele mai mari
personalitati ale Bisericii, dar si pentru ca in acest secol
s-a formulat, pentru totdeauna, de catre Biserica, prin primele
doua sinoade ecumenice, dogma fundamentala a crestinismului,
Sfanta Treime, precum si alte invataturi care deriva din aceasta,
ca elesiologia, cosmologia etc. este adevarat ca nici unul
dintre ei nu a participat la Sinodul I ecumenic, unde s-a formulta
invatatura despre Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu- Fiul, iar al
II-lea Sinod, unde s-a formulat invatatura despre Dumnezeu-Sfantul
Duh, a participat numai Sf. Grigore de Nazianz, pentru ca Sf.
Vasile cel Mare trecuse deja la Domnul, iar Sf. Ioan Gura de
Aur era inca tanar pe atunci. Cu toate acestea, au avut o contributie
hotaratoare, atat la formarea invataturii celei adevarate,
cat si in pastrarea si raspandirea ei.
Sf. Vasile cel Mare (330-379) s-a nascut in orasul Cezareea
Capadociei, din parinti crestini, care i-au dat o crestere
aleasa si o educatie pe masura. Dupa studii stralucite de filozofie
la Cezareea, Constantinopol si Atena, s-a retras in partile
Pontului, unde a infiintat o manastire si a stat acolo in rugaciune
si in meditatie pana cand a fost hirotonit mai intai preot
si apoi episcop al Cezareei, pastorind in aceasta calitate
pana la moarte. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379, cand
nu implinise nici 50 de ani, plans de intreaga sa turma si
numit inca de atunci <<cel Mare>>.
A ramas in istoria Bisericii ca primul ierarh care, cu averea
mostenita de la parinti, a infiintat primele institutii de
asistenta sociala, numite dupa numele sau <<vasiliade>>,
si anume: azile, ospatarie, casa pentru reeducarea fetelor
cazute, scoli tehnice etc., toate cu scopul de alinare a suferintelor
si ajutorul celor saraci.
Sf. Grigore de Nazianz (309-390), a vazut lumina zilei in
satul Nazianz din Capadocia. In casa parinteasca a primit o
educatie aleasa de la mama sa, Nona. A facut studii la Cezareea
Capadociei, Alexandria si Atena, unde a fost coleg cu Sf. Vasile
cel Mare si Iulian Apostatul, viitorul imparat.
Intors de la studii, a fost botezat de tatal sau, dupa care
s-a retras la o manastire din Pont intemeiata de prietenul
sau Vasile cel Mare, unde s-a indeletnicit cu studiul si asceza.
A fost hirotonit fara voia lui de catre Vasile cel Mare ca
episcop de Sasima, dar acolo nu s-a dus niciodata. Datorita
ereziei ariene care tulbura intreaga Biserica s-a dus la Constantinopol,
unde intr-o bisericuta numita Anastasia, adica inviere, si-a
tinut predicile sale prin care a reusit sa zguduie din temelii
arianismul.
In anul 380, imparatul Teodosie cel Mare si poporul l-au ales
patriarh al Constantinopolului, iar in anul urmator i s-a incredintat
prezidarea lucrarilor sinodului al II-lea ecumenic. Datorita
tulburarilor si intrigilor unor episcopi care-l acuzau ca a
umblat dupa scaunul patriarhal, pe care l-ar fi ocupat in mod
necanonic, Sf. Grigore, mahnit, s-a retras din scaunul patriarhal
si s-a dus in Capadocia, unde a trait cate zile i-au mai fost
randuite, in singuratatea-i atat de placuta.
Sf. Ioan Gura de Aur (354-407) s-a nascut in Antiohia. A primit
o educatie aleasa de la mama sa, Antusa, ramasa vaduva la 20
de ani in urma mortii tatalui sau Secundus, care fusese un
mare dregator militar. A invatat filosofia si retorica de la
cel mai mare retor al timpului, Libaniu, care spera sa-l lase
in locul sau.
Dupa terminarea studiilor a profesat avocatura, dar pentru
o perioada foarte scurta, pentru ca nefiind potrivita spiritului
sau a parasit-o. S-a botezat si a inceput sa se indeletniceasca
cu studiul Sfintei Scripturi, mai intai in casa parinteasca,
apoi intr-o manastire.
A fost hirotonit diacon si apoi preot in Atiohia, unde a pastorit
12 ani. In anul 397 a fost inaltat fara voia sa pe scaunul
de patriarh al Constantinopolului, unde s-a remarcat printr-o
viata pilduitoare, dar mai ales prin aprige cuvantari prin
care biciua viciile in special celor de la curtea imparateasca,
si chiar pe imparateasa Eudoxia, care era o femeie cu moravuri
usoare. Datorita acestui lucru imparateasa a pus la cale indepartarea
sa din scaun de doua ori. A doua oara a fost trimis in exil
in Armenia, dar pe drum, din cauza maltratarilor la care a
fost supus, a murit la anul 407. Ramasitele sale au fost aduse
dupa 31 de ani cu mare cinste la Constantinopol.
Inzestrati cu calitati alese, instruiti la cele mai inalte
scoli ale timpului, favoriti la o glorie usoara si ursiti parca
din leagan la celebritate cei trei sfinti au renuntat foarte
usor la toate acestea si au primit jugul lui Hristos cel plin
de greutati si suferinte, dar cu constiinta impacata ca si-au
ales calea cea buna.
Nici unul dintre ei nu ravnea la onorurile unor mari scaune
episcopale, nici unul nu aspira la favoruri imperiale, nici
unul nu avea interese personale si ambitii de masurat cu ale
altora. Fiecare dintre ei se simtea mult mai bine in fericita
si placuta liniste cautata, potrivita meditatei, rugaciunii
si studiului, a unei chilii de manastire, in Pont, in Capadocia,
in Isauria, langa Antiohia, sau orinde, pentru ei, ca asceti,
de o mie de ori mai potrivita si mai binefacatoare decat stralucitele
scaune de frunte ale Bisericii veacului, ravnite de altii.
Contrar vointei lor, insa, au ajuns episcopi pe scaune de
frunte, dar asta pentru ca se distinsesera intai in slujba
preoteasca. Activitatea lor preoteasca a fost atat de bogata
si de rodnica, incat putea sa ilustreze si sa echivaleze ea
singura cu o cariera episcopala. Cand rangul si puterea lor
de episcopi a inaltat si a intins campul si roadele lucrului
lor, ei au facut ca marile lor calitati sufletesti si cu indoit
zel si devotament pentru credinciosi, adevarate minuni pastorale,
care umplu scurta si framantata lor slujire de ierarhi.
In viata si opera lor, Sf. Trei Ierarhi au multe puncte comune
intreolalta si cu alti mari Parinti si scriitori ai Bisericii.
Totusi Sf. Trei Ierarhi au cateva insusiri caracteristice prin
care ei se completeaza, formand o unitate care-i recomanda
intotdeauna impreuna. De altfel, talcul mai adanc al aratarii
divine pe care a avut-o in anul 1081 mitropolitul Ioan al Evhaitelor,
in urma careia s-a generalizat sarbatorirea impreuna a Sf.
Trei Ierarhi la 30 ianuarie, nu este numai acela de a se pune
capat disputelor in legatura cu intaietatea pe care ar fi meritat-o
unul sau altul dintre cei Trei Sfinti Ierarhi, ci mai ales
rezultatul unui proces indelungat de aprofundare a operei lor,
prin care Biserica a ajuns la constiinta ca Sfintii Trei Ierarhi
se completeaza in mod armonios, fiecare dintre ei definindu-se
abia prin raportarea sa la ceilalti doi sau la unul din ceilalti
doi.
Astfel, daca Sf. Ioan Gura de Aur a predicat pe intelesul
tuturor adevarata credinta, daca Sf. Grigore Teologul a sintetizat
dogma si a facut inteleasca Revelatia lui Dumnezeu, adevaruri
de credinta care depasesc cugetarea si coplesesc mintea, Sf.
Vasile cel Mare cerceteaza si explica etapele creatiei, facand
cunoscuta opera si bunatatea lui Dumnezeu in om 1. Apoi, dupa
cum am afirmat mai sus, in timpul vietii lor s-a formulat dogma
Sfintei Treimi, la care toti cei trei ierarhi au contribuit
in egala masura atat pentru explicarea si intelegerea ei de
catre credinciosi, cat mai ales prin lupta pe care au dus-o
cu cei care doreau cu tot dinandinsul sa impuna o credinta
straina Revelatiei dumnezeiesti si Traditiei apostolice. <<In
lupta cu marile erezii ale vremii lor, cu arianismul, cu sabelianismul,
cu pnevmatomahii (adica cu cei care luptau impotriva Duhului
Sfant), cei trei parinti de seama ai teologiei crestine au
reusit sa depaseasca caracterul substantial al gindirii eleniste,
fie ca era vorba de aristotelism, fie de poatonism, pe care
le cunosteau ca nimeni altii, si au faurit pentru prima data
in istoria culturii umane conceptul de persoana, pe care l-au
asezat la temelia invataturii lor despre Sfanta Treime>> 2.
De fapt, invatatura despre Sfanta Treime a fost punctul principal
impotriva caruia s-au ridicat cu inversunare toate ereziile
primelor secole crestine, ai caror corifei, hraniti la scolile
filosofice ale timpului si increzuti intr-o logica liniara,
simplista, nu recunosteau decat unitatea lui Dumneazeu, nevazand
cum s-ar impaca ea cu Trinitatea Persoanelor, sau cu viata
interpersonala 3. In acest context gasim marea stradanie a
Sf. Vasile cel Mare care dorea sa evidentieze cu ajutorul gandirii
invatatura revelata, ca Dumnezeu este Unul si in acelasi timp
intreit in persoane; ca nici unitatea nu este contrara vietii
tripersonale, si nici treimea Persoanelor nu e contrara unitatii
lui 4.
Dar cea dintai scriere a Sf. Vasile cel Mare, de aparare a
Treimii, este <<Contra lui Eunomie>>, in 3 carti.
In primele doua carti ale acestei lucrari, Sf. Vasile cel Mare
aduce argumente pentru dumnezeirea Fiului nascut din Tatal.
Eunomie, ucenic ale lui Aetiu Antiohianul, a dorit sa dea,
urmand magistrului sau, o noua viata arianismului, pe baza
stricata, argumentata logic 5. Acesta, facand filosofie abstracta
si nu teologie spunea: <<Dumnezeu fiind nenascut… nu
poate naste, ca sa transmita Celui nascut firea Sa>> 6.
Prin aceasta conceptie, Eunomie, erijat in filosof, voia sa
destrame Treeimea, adica pe Dumnezeu Cel personal, dat fiind
ca un Dumnezeu personal nu poate fi monopersonal.
De aceea, Sf. Vasile cel Mare, folosind expresiile revelate
sau biblice de Tata si Fiu, arata implicit ca nasterea si nenasterea
nu sunt insusiri ale fiintei, deci nu indica doua fiinte deosebite,
ci sunt atribuite ale Persoanelor dumnezeiesti si deci nasterea
si nenasterea deosebindu-le ca persoane, arata in acelasi timp
comunicarea aceleiasi fiinte de la una la alta 7.
In cartea a treia <<Contra lui Eunomie>>, Sf.
Vasile cel Mare aduce argumente pentru dumnezeirea Duhului,
impotriva lui Eunomie, care plecand de la faptul ca Duhul Sfant
e numit al treilea, deducea ca e al treilea si ca fiinta, fiind
o fiinta inferioara chiar Fiului. De aceea, Sf. Vasile zice: <<Precum
Fiul e pus, dupa rand, al doilea dupa Tatal, pentru ca e din
Acela…, dar nu al doilea dupa fire, pentru ca dumnezeirea
este Una…, asa si Duhul Sfant, desi e dupa Fiul in ce
priveste ordinea… nu e de o fire straina>> 8.
Dumnezeirea Duhului Sfant o dovedeste Sfantul Vasile din faptul
ca in Sfanta Scriptura e prezent totdeauna ca subiect ce indumnezeieste,
ce intareste in virtute, dar nu ca cel ce e indumnezeit, desavarsit,
intarit in virtute de altul superior. <<Caci creatura
are sfintirea ca rasplata a inaintarii in a bineplacea lui
Dumnezeu, dar folosindu-se prin fire de libertate se poate
sa se aplece spre ambele parti, spre alegerea binelui sau raului.
Dar Duhul Sfant este izvorul sfinteniei. El e numit si Bun
si Domn, ca si Tatal si Fiul. Din toate acestea e vadit ca
comunitatea de numiri arata nu o instrainare dupa fire, ci
o unitate cu Tatal si cu Fiul>> 9.
Totusi, in aceasta carte, Sf. Vasile nu se ocupa cu modul
special al provenirii Duhului Sfant din Tatal, deci cu proprietatea
caracteristica a Duhului, tocmai pentru ca nici Eunomie nu
abordase aceasta tema in scrierea lui, dar Sfantul Parinte
a consacrat Duhului Sfant o lucrare speciala, Despre Sfantul
Duh, catre Amfilohie, completata cu alte opere ale sale si
anume: Omilia XXIV, Contra sabelienilor, a lui Arie si a anomeilor;
Omilia despre Sf. Duh; doua omilii intitulate Despre credinta;
Impotriva celor ce ne acuza ca noi am spune ca sunt trei Dumnezei;
precum si unele epistole etc.
Pnevmatomahii acuzau pe Sf. Vasile, ca si pe ceilalti ortodocsi,
ca introduce o invatatura noua, recunoscand dumnezeirea Sfantului
Duh. Mai mult, ei il acuzau ca introduce o formula noua in
doxologie: Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, alaturi
de formula intrebuintata in Biserica, dar preferata si de eretici:
Marirea Tatalui prin Fiul, in Sf. Duh. Pentru a inlatura aceste
invinuiri, Sf. Vasile cel Mare s-a sprijinit pe Sf. Scriptura,
care constituia izvorul principal in argumentarea ideilor sale,
dar si pe Sf. Traditie, pe care o socotea de aceeasi valoare
ca pe Sf. Scriptura: <<Sa nu desparti pe Sf. Duh de Tatal
si de Fiul; te opreste Traditia. Domnul asa a invatat, apostolii
au predicat, parintii au pastrat, martirii au intarit>> 10.
Un alt izvor pentru apararea credintei ortodoxe de inovatiile
ereticilor il gaseste Sf. Vasile in lauda adusa Sfintei Treimi,
nedespartita de credinta si de taina Botezului, adica in viata
sacramentala a Bisericii si in trairea ortodoxa a dogmei pastrata
cu sfintenie de Biserica. In acest context, el marturiseste
intr-o scrisoare adresata lui Eustatie de Sevasta in anul 375,
facand o ultima incercare de a-l readuce in sanul Bisericii: <<Cu
un lucru indraznesc sa ma laud in Domnul, acela ca niciodata
nu am avut idei gresite si nu am gandit sau am invatat in alt
chip cu privire la Dumnezeu. Conceptul despre Dumnezeu pe care
l-am primit din copilarie de la fericita mea mama si de la
bunica Macrina, pe acesta l-am pazit si l-am facut sa creasca
in mine, caci n-am trecut de la o invatatura la alta atunci
cand ratiunea s-a implinit, ci am desavarsit principiile care
mi-au fost transmise de acesta. Dupa cum se creste din mic
devine mai mare si totusi ramane identic, neschimbandu-si genul,
ci pe masura ce creste se desavarseste, tot asa socotesc ca
la mine aceeasi invatatura prin progres a crescut>> 11
.
In ceea ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu, Sf. Vasile cel
Mare respinge principiile fundamentale ale arienilor si ale
pnevmatomahilor, care pretindeau ca Dumnezeu poate fi cunoscut
dupa fiinta Sa. <<Cat despre noi, scria el episcopului
Amfilohie de Iconiu, noi spunem ca invatam sa cunoastem pe
Dumnezeul nostru din lucrarile Sale dar nu pretindem ca ne
apropiem de fiinta Sa Insasi. Intr-adevar, energiile Lui coboara
catre noi, dar fiinta Lui ramane inaccesibila>> 12 .
De asemenea, Sfantul Parinte respinge invatatura ereticilor
ca Duhul ar fi o creatura pentru motivul ca Duhul e Sfant,
nume ce identifica pe Sfantul Duh ca persoana in Sfanta Treime,
avand aceleasi insusiri pe care le are Tatal si Fiul, deci
si sfintenia: <<Sfantul Duh este izvorul sfinteniei.
Si dupa cum Tatal este Sfant din fire, si Fiul este Sfant din
fire, tot asa si insusi Duhul adevarului este Sfant din fire,
pentru ca S-a invrednicit de numirea proprie si particulara
de Sfant>> 13.
Aducand argumente din Sf. Scriptura, Sf. Vasile arata ca lucrarile
Sfantului Duh sunt comune cu ale Tatalui si ale Fiului. Astfel,
Sf. Duh a fost prezent la facerea lumii, desavarseste zidirea,
este prezent cu puterea Sa, este Duhul infierii, invata toate
pe cei ce au crezut in Domnul, imparte harul cum voieste, a
grait prin prooroci, scruteaza adancurile lui Dumnezeu, este
datator de viata, iar botezul se face in numele Tatalui si
al fiului si al Sfantului Duh. Aceste lucrari apartin Dumnezeirii,
nu creaturii, caci <<este cu neputinta sa fie aceeasi
fire si Cel ce sfinteste, si cei ce sunt sfintiti, si Cel ce
invata si cei ce sunt invatati, Cel ce Se descopera si cei
ce au nevoie de revelatie… Deci cum trebuie sa-L numim?
Duhul Sfant si Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevarului, trimis
de Tatal, Duhul de viata facator, Duhul infierii, cunoscand
toate cele ale lui Dumnezeu. Astfel va fi pastrata unitate
in Treime, marturisind un singur Tata, un singur Fiu si un
singur Duh>> 14.
Insistand asupra faptului ca Sf. Duh nu poate fi asezat in
randul creaturilor, pentru ca intreaga activitate il situeaza
alaturi de Tatal si de Fiul, Sf. Vasile ajunge la concluzia
ca Sf. Duh este Dumnezeu. Demonstratia lui sistematica asupra
dumnezeirii Sfantului Duh este cuprinsa in opera sa dogmatica <<Despre
Sfantul Duh>>. Prin acest tratat, ca si prin intreaga
sa invatatura, Sf. Vasile a contribuit din belsug la triumful
ortodoxiei asupra ereticilor, cu prilejul celui de al doilea
Sinod ecumenic, cand s-a formulat pentru totdeauna dogma despre
Sf. Duh.
Mergand pe aceeasi linie, si dovedind aceleasi preocupari,
Sf. Grigorie de Nazianz se inscrie si el in lupta celor care
atacau invatatura trinitara, aparand staruitor deofiintimea
Fiului cu Tatal. Astfel, in anul 379, el vine la Constantinopol
la solicitarea unui grup de credinciosi si din biserica Anastasis
a rostit contra ereticilor anomieni, arieni si extremisti si
contra pnevmatomahilor cele cinci cuvantari teologice adevarate
capodopere ale elocintei crestine din sec. IV, a caror profunzime
de gandire teologica, de frumusete oratorica si simtire crestina
au ramas neegalate si sunt admirate de intreaga crestinatate
pana astazi. Vorbind despre dumnezeirea Celor Trei Persoane
si de raportul dintre ele, Sf. Grigore a precizat invatatura
crestina intr-o sinteza ramasa pana acum clasica: Dumnezeu
este Dumnezeirea unica dupa fiinta si intreita dupa insusiri
sau ipostaze 15 . Dumnezeirea se desparte in chip nedespartit
in trei Persoane, iar Persoanele se unesc, ramanand deosebite
intr-o singura fiinta. Astfel, Fiul este persoana dumnezeiasca,
identica dupa fiinta cum din Sf. Fecioara. Sf. Grigore a fixat
terminologia treimica si a precizat deosebirile dintre teologie
si iconomie, fiinta si ipostas, Intrupare si inomenire, nastere
si Intrupare. De altfel, se pare ca Sfantul Parinte are si
o contribuite importanta in formularea ultimelor cinci articole
ale Simbolului de credinta, articole care au fost formulate
de Sinodul al II-lea ecumenic, pe care, de fapt, l-a si prezidat
pentru o perioada de timp.
In ceea ce priveste pe Sf. Ioan Gura de Aur, predicatorul
ramas fara egal in intreaga istorie a crestinismului, nu a
facut din temele dogmatice subiecte speciale, nici pentru Omilii,
nici pentru celelalte lucrari ale sale, desi aproape ca nu
este latura a invataturii de credinta pe care acest mare dascal
al crestinatatii sa nu o fi atins. A luptat si el impotriva
ereticilor si in special a anomeilor, o ramura extrema a arienilor,
care prin argumente sofisticate sustineau ca Il pot cunoaste
pe Dumnezeu in fiinta Sa, si pe baza unor rationamente false
ajungeau la concluzia ca Fiul nu este de o fiinta cu Tatal.
In Antiohia, unde Sf. Ioan si-a inceput activitatea misionara,
se gaseau multi aderenti ai acestei erezii. Data fiind multimea
lor, Sfantul Parinte ar fi voit sa inceapa lupta impotriva
lor inca de la primele sale predici. Dar, vazand pe multi din
ei ca vin sa asculte predicile lui, a socotit ca poate sa-i
castige si fara sa mai recurga la o evidentiere directa a erorii
lor. Dupa o vreme, insa, chiar ascultatorii dintre anomei ai
predicilor sale, l-au rugat sa arate ce crede el despre invataturile
lor. Astfel si-a inceput Sf. Ioan Gura de Aur predicile sale
impotriva anomeilor, aratand in primele cinci din ele punctul
de vedere al Bisericii in problema cunoasterii fiintei divine,
iar in urmatoarele sapte demonstrand deofiintimea Fiului cu
Tatal 16.
Asadar, toti cei Trei Sfinti Ierarhi, fiecare in felul lui
si sub forme diferite, au adus o contribuite subastantiala
la explicarea si formularea dogmei fundamentale a crestinismului – Sfanta
Treime.
Aratand ca sunt de aceeasi fiinta, marii nostri dascali si
luminatori au pus in evidenta circuitul vietii divine dintre
Persoanele treimice, care poarta numele de perihoreza si care
isi gaseste temei in cuvintele Mantuitorului din noaptea lacrimilor
de sange: <<Precum Tu, Parinte intru Mine si Eu intru
Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada
cu Tu M-ai trimis>> 17 .
Datorita culturii lor filosofice pe care o stapaneau ca nimeni
altii, n-au adaptat teologia la filosofie, ci au adaptat filosofia
la Revelatia divina si au transformat invatatura crestina despre
Sfanta Treime din teorie in viata si din speculatie in doxologie.
Ca o marturie in acest sens sta cuvantul Sfantului Grigore
de Nazianz: <<Din ziua in care am renuntat la cele lumesti,
ca sa-mi consacru sufletul contemplarii ceresti, prea luminoase,
cand intelepciunea suprema m-a indepartat de cele trecatoare,
din acea zi ochii mei au fost orbiti de lumina Treimii a carei
stralucire depaseste tot ce poate concepe mintea omului, iar
de pe inaltimea tronului slavei Sale, Treimea revarsa peste
toti si peste toate razele Sale de lumina negraita comuna celor
Trei. Acesta este izvorul a toate cate exista aici jos, separate
prin timp de cele de sus. Din ziua aceea am murit fata de lume
si lumea a murit fata de mine si astept sa fiu acolo unde este
Treimea mea in toata stralucirea splendorii Sale>> 18.
Iata care sunt roadele intelegerii credintei celei adevarate
in Dumnezeu unic in fiinta dar intreit in Persoane – impartasirea
de iubirea lui Dumnezeu mai presus de fire si intrarea in comuniunea
Persoanelor dumnezeiesti.
In acest context, Sfanta Treime nu mai ramane inchisa in transcendenta,
ci coboara dinamic in intampinarea omului credincios pentru
a-l inalta la asemanarea cu Dumnezeu in Hristos. De la Tatal
prin Fiul in Sfantul Duh, Dumnezeu coboara catre om si Biserica,
pentru ca omul in Duhul Sfant, prin Fiul la Tatal sa devina
partas comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi. Liturghia
Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sf. Vasile cel Mare vorbesc
de Duhul Sfant care se coboara peste preot, peste daruri si
peste tot poporul, dar si de credinciosii care se inalta catre
Dumnezeu graind: <<Am vazut lumina cea adevarata, am
vazut Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei
Sfintei Treimi inchinandu-ne>>. <<Ori, aceasta
inaltare a omului catre Dumnezeu si atragerea lui in comuniunea
trinitara datorita coborarii lui Dumnezeu catre om, produce
in adincul fiintei umane credincioase, prin jertfa lui Hristos
si stralucirea luminii mai presus de fire, umanizarea omului,
deschiderea lui fata de Dumnezeu si de semeni>> 19.
Dupa conceptia Sfintilor Trei Ierarhi, omul este cea mai aleasa
faptura. El este creat dupa chipul lui Dumnezeu si pentru mantuirea
lui a venit in lume Insusi Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu.
Constienti de valoarea omului si de dragostea lui Dumnezeu
pentru oameni, Sfintii Trei Ierarhi au pus in slujba omului
tot ce au avut mai bun: stiinta lor, viata si intreaga activitate.
Unind o cultura vasta, enciclopedica, cu o adanca evlavie
si imbinand viata contemplativa cu cea mai activa cu putinta
in duh de munca necurmata, de jertfelnice pana la moarte, ei
stau de veghe si azi ca modele vii, nepieritoare, inchinate
Bisericii si omului, cu durerile si bucuriile lui, cu caderile
si inaltarile lui, si Evangheliei lui Hristos cel rastignit
dar inviat si inaltat in slava.
Prin cuvantul, prin scrisul si pilda vietii lor, Sf. Vasile
cel Mare, Sf. Grigore Teologul si Sf. Ioan Gura de Aur sunt
modelele de slujire si daruire pentru binele oamenilor. In
acest context, sa luam aminte la Sf. Ioan Gura de Aur, care
vedea in fiecare om pe Hristos intrupat.
De aceea, studiul vietii si activitatii Sfintilor Trei Ierarhi
ne ajuta sa intelegem mai bine indatoririle pe care le avem,
de slujitori ai lui Dumnezeu si ai oamenilor. Ne ajuta in stradania
noastra de pastrare a credintei celei adevarate, prin respectarea
adevarului revelat.
Marele lor merit este ca indreptand cugetarea teologica catre
Dumnezeu cel transcendent, nevazut, necuprins, neajuns, L-au
vestit si aratat pe Dumnezeu Cel imanent: prieten, frate, aproapele
si Mantuitorul nostru in Iisus Hristos, si prin aceasta au
asezat teologia in slujba vietii si preotia in slujirea oamenilor.
Pr. Lector Gheorghe Zamfir,
Mitropolia Olteniei, serie noua - anul LI, nr. 1-2, ianuarie-aprilie
1999, pag. 90-98.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Diac. Conf. P. I. David, Responsabilitatea misionara dupa
Sfintii Trei Ierarhi, in S. T., seria II, anul XXXVI, nr. 5-6/1984,
p. 303-304.
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie si cultura,
Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc., 1993, p. 9.
3. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Invatatura despre Sf. Treime
in scrierea Sfantului Vasile <<Contra lui Eunomie>>,
in Sf. Vasile cel Mare, ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R.,
Buc., 1980, p. 51.
4. Idem.
5. Ibidem, p. 52.
6. Adversus Eunomium, lib. I; P.G. 29, 548 D.
7. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., 56-57.
8. Adversus Eunomium, lib. III; P.G. 29, 656.
9. Idem, 600-601.
10. Contra Sabelienilor, a lui Arie si a anomeilor, 6, P.G.
XXXI, 612 B.
11. Epistola CCXXIII, 3, C, III, 12.
12. Epistola CCXXXIV, 1, C, III, 42.
13. Contra lui Eunomiu, III, 2, P.G., XXIX, 660 ABC.
14. Ibidem, 661, 664, 668.
15. Sf. Grigore de Nazianz, Cuvantarea XXXIX, 11, Migne P.G.,
t. XXXVI, col. 345 C.
16. Pr. Prof. D. Staniloae, Cunoasterea lui Dumnezeu la Sf.
Ioan Gura de Aur, in Ortodoxia, anul IX (1957), nr. 4, p. 556.
17. Ioan XVII, 21.
18. Sf. Grigore de Nazianz, Poeme II, P.G., 37, col. 11, 65;
si Pr. Prof. Dumitru Popescu, op. cit., p. 15.
19. Pr. Prof. Dr. D. Popescu, op. cit., p. 16-17.